Literare

SOCIAÞIA CRIITORILOR OMÂNI DIN MERICA DE ORD

ANUL 16 · NR. 60 · IULIE – SEPTEMBRIE · 2022

Destine

Ion HAINEª · Poeme

REST IN PEACE, QUEEN ELIZABETH II

Ion HAINEª · Evenimente UZPR

Melania RUSU CARAGIOIU · Poeme

IN MEMORIAM · Elena VÃCÃRESCU

Georges BOISNARD · Trei luni, trei momente

din istoria României

Rosemarie HAINEª · Pãmânt, resurse, oameni

Smaranda KAFKA · Credo

IN MEMORIAM · Modest MORARIU

Nicholas DIMA · Ostatic în propria þarã

Roxana PAVNOTESCU · Poeme

TURNUL DE VEGHE

Dana OPRIÞÃ · Poeme

Nicolae BÃCIUÞ · Poem

ZIUA LIMBII ROMÂNE

Alexandru CETÃÞEANU · „ruºii nu sunt de vinã...”

Liviu PENDEFUNDA · Infectaþi de iubire

Victoria MILESCU · Poeme

Daniela GÎFU · Invitaþie la dialog · prof. Svetlana

Cojocaru

Paul LEU · Naºterea operetei româneºti

Ion HAINEª · Cateheze literare

Dorian STOILESCU · Poeme

Crina DECUSARÃ BOCªAN · Poeme

Vasile FILIP · Iubirea · centrul Universului uman

Radu VIDA · Bântuit de spaimele lumii, trãirile...

Vavila POPOVICI · Filozofia, religia, ºtiinþa ºi

politica (19) · David Hume

Dumitru ICHIM · Dana OPRIÞÃ ºi instinctul

românesc al verticalului

Camelia-Carmen STÃNESCU · Poeme

IN MEMORIAM · Gherasim LUCA

IN MEMORIAM · Mihail SÃULESCU

Sorin Ovidiu BÃLAN · Parfum de Brãila

Ion HAINEª · Sãrbãtoarea limbii române

ISTORIA... ISTORIEI

Radu VIDA · Sensei

Milena MUNTEANU · Poeme

Nina CASSIAN · Poeme

Radu ªERBAN · Ecleziastic · haiku

Vasile IGNA · Poeme

Dana OPRIÞÃ · A uita, uitare

Marius SIMON · Pseudo Poeme

Festivalul Internaþional de literaturã, „Gabriela

Verban”, Italia

Mirela DUMA · Poeme

Dorin NÃDRÃU · Phoenix 60

PAGINI PENTRU CEI MICI • ALT ARICI... TOT

POGONICI

103

104

107

110

93

90

97

96

99

100

102

131

141

118

127

137

143

133

115

140

116

136

128

113

122

169

158

146

177

145

155

168

164

150

153

167

166

157

162

152

Ion HAINEª · Ziua culturii naþionale • reper

identitar pentru poporul român

Dana OPRIÞÃ · „Povestea continuã”

Anca SÎRGHIE · Marin Preda ºi cazul romanului

„Moromeþii”

Dorin NÃDRÃU · Marin Preda · 100 de ani de la

naºtere

Mariana PÂNDARU-BÂRGÃU · Poeme

Dana OPRIÞÃ · Lettres à Alcinte

Mihai EMINESCU · În zãdar în colbul ºcolii... · Ai

noºtri tineri

Victor NEGHINÃ · In memoriam Constatin NOICA ·

mândria Sibiului

Ioan N. ROªCA · Din exil... acasã... „cu

Eminescu de mânã”

IN MEMORIAM · Lucian AVRAMESCU

Ion HAINEª · Urmuz

Melania RUSU CARAGIOIU · Bisericile mele...

Sfânta Maria · Radna

Mihai EMINESCU · Sauve qui peut (variantã)

Anca SÎRGHIE · Soþii Dorina ºi Radu Stanca,

proferori de actorie la Sibiu

IN MEMORIAM · Horia STAMATU

Liviu PENDEFUNDA · Poem

EMINESCU. ÎNTOTDEAUNA EMINESCU

Mihai EMINESCU · E împãrþitã omenirea...

Mihai BATOG-BUJENIÞÃ · Cuvântul construind un

univers de plumb

Voichiþa TULCAN MACOVEI · Poetul Vasile

Poenaru, explorator al Bãrãganului

IN MEMORIAM · Ion GHEORGHE

Ada STUPARU · Caiete CIORAN · Ediþia 2021

Adrian GRAUENFELS · Traduceri obsesive

Mihai PÃCURARU · Poeme

IN MEMORIAM · Coca FARAGO

Ion HAINEª · Ioan N. Roºca · O constelaþie

stilisticã, literarã ºI jurnalisticã

Maria NICULESCU · Interviu cu preot Cãtãlin

Ionuþ GRUMEZA

Voichiþa TULCAN MACOVEI · Pilde care vorbesc

despre împãrãþia lui Dumnezeu

Sebastian DOREANU · Sanus Cogitandi

Aurel SASU · O poveste adevãratã

Bidhan DATTA · Poem

Nicolae BÃLAªA · Despre moarte, forma fireascã

de a trãi în nefirescul vremurilor

Mircea Florin ªANDRU · Poeme

IN MEMORIAM · Grigore HAGIU

Titus VÎJEU · Poeme

Maria NICULESCU · Seceriº târziu

16

44

35

40

34

42

36

68

74

80

72

77

8

10

3

5

83

89

86

84

87

30

32

18

19

22

31

24

57

59

62

50

56

67

Anul 16 · Nr 60

Constantin LUPEANU · Poetul chinez Li BAI

Aurelius BELEI · Poeme

Eugen ONISCU · În lumina caldã a apusului

Aurel DUMITRAªCU · Poeme · In Memoriam

Cãtãlin RÃDULESCU · Cafeaua musafirului meu

Dan LUPESCU · Adrian Pãunescu · 79

Paul GRECU · Poeme

Virginia PARASCHIV · La Vierge Noire

Petru SOLONARU ·

Tricolorul Daciei

Mihai GANEA · Poeme

Maria NICULESCU · Disertaþia cosmonautului

Dumitru Dorin Prunariu

Corneliu ZEANÃ · Mitul românesc fundamental:

Mioriþa

George PETROVAI · Poeme

189

202

197

185

191

205

219

186

208

210

213

184

180

SOCIAÞIA CRIITORILOR OMÂNI DIN MERICA DE ORD

Dana OPRIÞÃ

Redactor-ªef

Alături de pălărieri și încă multe alte meserii, cea de corector se numără printre cele dispărute. Nu chiar cu

desăvârșire – unele edituri și reviste, precum actuala formulă a „Destinelor Literare” – se încăpățânează să

respecte limba în care ne-am născut.

Nu întâmplător am amintit această întâmplare a ființei mele: numărul trecut al „Destinelor Literare” vorbea

despre cărți nou apărute, însă Povestea cărților, continuă cu lansarea volumelor (în cele mai fericite cazuri la

Târgurile de Carte, dar și cele din Librării sau alte spații consacrate cărților) și, punctul final, cititorii. Ei își aleg

singuri volumele ori țin cont (sau nu) de părerea cronicarilor literari, care aprind lumina acolo unde credem că e

întuneric și nu putem vedea, ne ajută să înțelegem uneori neînțelesul, ne trimit spre alte lecturi, unind punctele

din Univers, despre care am uitat că fac parte din noi. Astfel, mi s-a părut firesc ca, alături de un fragment din

volumele nou apărute pe care vi le-am adus în atenție, să existe și o cronică a lor, făcând parte din povestea

oricărei cărți.

Firește, nu din întâmplare am ales, atunci, acest subiect: eram „acasă” și îmi era ușor să calc pe propriile-mi

urme (editorial aveam să debutez peste un an, însă publicistic debutasem deja, cu multă vreme în urmă) și am

reconstituit această călătorie: de la scriitorul care măsoară lungimea fiecărei emoții cu pașii pinguinului

Apolodor, dar și cu Lumina ce respiră în fiecare literă a fiecărui cuvânt, nădăjduind că vor ajunge nu doar la

ochii și urechile cititorului, dar, mai ales, la inima lui. Am amintit apoi toată munca „din umbră”, despre care nu

prea se știe și nu prea se vorbește, deși, fără ea, manuscrisul, oricât de minunat ar fi el, nu ar ajunge să fie

cuprins între copertele unei cărți și să stea pe rafturile librăriilor și bibliotecilor publice sau personale. În acele

vremuri, se acorda o mult mai mare atenție în editarea fiecărei cărți, indiferent de profil sau de mărimea ei. Și,

mai ales, exista o atenție desăvârșită în folosirea corectă a limbii române, sub toate componentele ei: grafie,

gramatică, punctuație. Era, cred, nu doar o obligație venită de la Ministerul Învățământului și al Culturii,

bănuiesc, dar una morală și de bun simț. Nu-i de mirare că, în „vremurile odioase” excluzând pe cei care, din

diferite motive, refuzau să urmeze aceste reguli învățate în anii de școală, dacă nu de acasă, se vorbea și se

scria o limbă română corectă. Cărțile și mass-media erau exemplul de zi cu zi, la îndemâna oricui. Grija pentru

exprimarea scrisă și vorbită a limbii naționale, pierdută fiind astăzi aproape în totalitate, începând exact cu

aceste segmente esențiale de unde se poate învăța: mass-media și cărțile, nu-i de mirare că majoritatea

românilor folosesc o limbă română aproximativă. Și, ce e mai grav, cam nimănui nu-i pasă.

Primul reportaj semnat de mine ca redactor și nu doar colaborator în Televiziune a fost, de fapt, examenul de

admitere în instituția râvnită de mulți. Era în 1983. Drumul până la realizator de emisiuni abia începea. Și

începea frumos, cu „Povestea cărții”.

În anii '80, PC-urile nu erau la îndemâna oricui în România, manuscrisele ajungeau la edituri bătute la

mașinile de scris, pe coli de hârtie, iar tehnologia editării și imprimării nu era, încă, în totalitate, una electronică,

deși aveam o istorie veche și eram departe, cu importante realizări în domeniul computerelor. Deci, pentru a

istorisi povestea cărții am filmat în tipografia Casei Scânteii, cum se numea atunci actuala Casa Presei Libere.

Zețarii care, cu o atât de mare precizie culegeau și puneau în culegare, acele „pagini” speciale, grele, de metal,

micile litere de plumb, ei m-au impresionat întotdeauna, de la prima vizită, ca școlar, în acea mare tipografie.

Apoi, după alte manevre specifice, viitoarea carte se imprima pe hârtia care le aștepta, cum noi, după ce tot

traseul era încheiat, așteptam să apară primul exemplar, precum pâinea proaspăt ieșită din cuptor, pe care vrei

să o miroși și să o lipești de obraz, să îi simți căldura.

Cu câteva imagini din biblioteca Televiziunii se încheia reportajul-eseu al proaspătului viitor redactor TV:

„povestea cărții”…

Povestea continua-

Anul 16 · Nr 60

Însă, dincolo de orice altceva, acest număr 60 al „Destinelor Literare” este pus sub îmbrățișarea a două repere

esențiale, între care sunt cuprinse toate acțiunile noastre culturale și care ne reprezintă pe noi, românii: Ziua

Culturii Naționale, fericit aleasă să coincidă cu ziua de naștere a simbolului nostru, Eminescu și Ziua Limbii

române. Așa cum am spus-o de nenumărate ori, aceste repere ar trebuie să ne stea în față în fiecare zi, fiindcă nu

cred că e nevoie de o zi în calendar care să ne reamintească de Eminescu sau de limba română, bunăoară. Și, în

plus, o voi spune ori de câte ori este nevoie: modul cel mai simplu și mai eficient de a cinsti limba natală este

vorbind-o și scriind-o corect. În fiecare clipă. Începând cu gândul. Este cea mai desăvârșită onoare. (v. DL nr. 56 /

2021, Editorialul În fiecare zi este este Ziua Limbii Române).

Nici din acest număr nu vor lipsi rubricile pe care eu le-am creat, pe unele, chiar de la începutul sosirii mele la

conducerea acestei reviste: IN MEMORIAM și EMINESCU. ÎNTOTDEAUNA EMINESCU. Veți putea de

asemenea citi interesantele articole din TURNUL DE VEGHE (rubrica ce îi aparține în totalitate analistului politic

Rosemarie Haineș) și din ISTORIA… ISTORIEI, realizată de istoricul Georges Boisnard. Revine rubrica pentru cei

mici, ALT ARICI… TOT POGONICI, de astă data am ales versurile minunatei Nina Cassian și, firește, nelipsita

rubrică realizată de Ion Haineș, în care sunt consemnate cele mai importante EVENIMENTE UZPR, rubrică

apărută, la sugestia mea, după ce, împreună cu directorul revistei, care a propus acest lucru, am decis ca DL să fie

pusă sub auspiciile UZPR, ai cărei membri suntem toți cei care realizăm acum revista, cu o singură excepție

„motivată”.

Vă dorim o toamnă minunată și o lectură plăcută a orice citiți, incluzând și acest număr al revistei „Destine

Literare”.

Ca de obicei, veți putea citi poezie, mai ales poezie, însă și proză și interviuri, cum și un fragment inedit, cu o

traducere în limba franceză semnată Marius Simon, din Monologul teatral în 4 tablouri, pe care aproape l-am uitat

într-un sertar al biroului meu, „Scrisori pentru Alcinte”. Mi s-a părut firesc să aleg ca prima lui ieșire în lume să fie în

paginile „Destinelor Literare”.

Jubileul a coincis cu acceptarea mea de a fi redactor-șef. Numărul 60 pe care îl poartă de această dată revista pe

care tocmai o citiți este doar un alt număr din seria celor puse sub semnul valorii materialelor incluse, așa cum v-am

obișnuit de trei ani. Este felul nostru, al colectivului de redacție, de a ne arăta respectul pentru cultura și limba

română. Respectul pentru dvs., cititorii.

Ca o continuare firească a numărului trecut, acesta, în mare parte a sa, alocă spațiu tocmai acestor urâți sau

iubiți, dar necesari comentatori ai cărților, vechi și noi, numiți, nu întotdeauna pe drept (v. bunăoară George

Călinescu): „creatori ratați”. Veți putea citi cronici ale multor volume, din varii domenii ale culturii.

ªTEFAN LUCHIAN · FLORI

Încercarea de a defini cultura se lovește de numeroase dificultăți, datorate multitudinii punctelor de vedere

(s-au dat peste 250 de definiții), precum și încărcăturii sale semantice, care a cunoscut în timp o evoluție, în

funcție de momentul istoric, de locul și tipul de societate la care a fost raportat.

„Omul cultivat este o parcelă pe care educația a plivit-o, apoi a însămânțat-o selectiv” afirmă Robert

3) Escarpit.

Mai târziu, la începutul secolului al XX-lea, în Germania, O. Spengler va face distincția între cultura spirituală

și cultura materială (civilizația). El înfățișează istoria ca o succesiune de culturi independente unele de altele,

având soarta organismelor: naștere, înflorire și moarte. Teoreticienii morfologiei culturii (Spengler și

Frobenius) vedeau un divorț între cultură și civilizație, întrucât tehnicitatea absolută, care îndeamnă la

prețuirea vieții materiale, la războaie, duce la sfârșitul culturii, moment în care s-ar fi aflat cultura occidentală a

acelui timp.

E. B. Taylor (1871) definește cultura ca fiind „ansamblul complex al cunoștințelor, credințelor religioase, al

artei, moralei, obiceiurilor și al tuturor celorlalte capacități și obișnuințe pe care le dobândește omul ca membru

4)

al societății” .

Cincizeci de ani mai târziu, antropologia culturală americană va raporta termenul de cultură la dezvoltarea

materială și tehnică și la transmiterea patrimoniului social. În opinia culturaliștilor, „cultura”, ca mod de viață al

unui popor, este o achiziție umană relativ stabilă, dar supusă unor schimbări continue, care determină cursul

vieților noastre fără a se impune în gândirea conștientă”.

Termenul apare la sfârşitul secolului al XI-lea. Inițial, el a fost sinonim cu „agricultură” (cultura pământului,

cultivarea lui) și a fost utilizat cu acest înțeles până în secolul al XIX-lea. Totuși, distincția între cultura ogoarelor

și cultura spirituluiva marca evoluția semantică a termenului în favoarea, desigur, a semnificației sale ultime, cu

care va circula în epoca modernă.

Hobbes desemna prin „cultură” munca de educare a spiritului îndeosebi în timpul copilăriei. Omul cultivat are

gust și rațiune, rafinament și bune maniere. În secolul al XIX-lea, cuvântul culturăare ca sinonim termenul de

civilizație.

Eminescu întruchipează, într-o modalitate artistică genială, toate aspirațiile profunde ale poporului român,

trecutul, istoria sa, tradiția, limba, credința, dorința de libertate, demnitatea națională, toate înaltele valori

spirituale și morale.

Ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850) a fost aleasă, nu întâmplător, ca ziua

Culturii Naționale, drept un omagiu adus poetului național, o sărbătoare a Culturii Naționale, un reper identitar

al poporului român.

Dar, mai întâi, să definim conceptul de cultură.

1) „Fiind foarte român, Eminescu este universal” , spunea Tudor Arghezi, iar G. Călinescu afirma în finalul cărții

sale Viața lui Mihai Eminescu (1932): „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a

ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări

pădure sau cetate și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-și strângă toate

2) sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale” .

Sensul modern al termenului vizează modurile de comunicare în societățile aflate într-o schimbare rapidă și

obiectele simbolice produse de o societate pentru vehicularea valorilor. Se realizează, odată cu aceasta, o

La începutul secolului al XVI-lea, sensul figurat al culturii spirituale începe să fie utilizat de umaniștii

Renașterii. În secolul al XVII-lea, cultura devine un simbol al filozofiei Luminilor. Într-o formulare celebră, cu

caracter metaforic – cultivons notre jardin – Voltaire vizează sensul de cultivare a minții, a judecății și a

însușirilor.

reper identitar pentru poporul român

Prof. univ. Dr. Ion HAINEª

1. Tudor Arghezi, Eminescu, Editura Eminescu, București, 1973

2. G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura pentru Literatură, București, 1964,p.343

3. Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 4484.

4. Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998, p. 148.

Această „țară miraculoasă” este păstrătoarea unui inestimabil tezaur de frumuseți, suprema noastră

mărturie în eternitate. Identitatea limbă-neameste veche în istorie și aceasta se vede din însăși semnificația pe

care cuvântul o avea mai demult. Cu acest sens îl folosește și Eminescu în Scrisoarea III: „Un sultan dintre

aceia ce domnesc peste vreo limbă”.

Omul este singura ființă din univers creatoare de cultură și producătoare de civilizație. Este și părerea lui

Lucian Blaga, care consideră omul drept rezultatul final al unei evoluții îndelungate, nu atât de natură biologică,

cât mai ales al unei mutații ontologice, care, prin unul dintre orizonturile sale – orizontul întru mister și relevare –

devine ființă creatoare. La om, totul capătă o dimensiune culturală. Chiar și instinctele fundamentale-instinctul

de conservare (nevoia de hrană, de adăpost), instinctul sexual – capătă la om o altă finalitate decât la animale.

Acestea nu cunosc ce este dragostea cu infinitele ei forme de manifestare umană, nu știu ce este arta culinară,

ce înseamnă arta arhitecturală.

„Avorbi despre limba română este ca o duminică”, spunea Nichita Stănescu. Şi tot el adăuga: „Limba română

este patria mea”.

Limba noastră vine din adâncuri de istorie și este expresia sufletului nostru național, a modului nostru de a

gândi și a simți, de a fi în lume. Limba este, în același timp, însăși istoria noastră, cu trecutul și prezentul ei, cu

generațiile succesive care au lăsat în memoria vie a neamului sau în cronici și hrisoave, în opere literare

mărturia existenței noastre milenare pe aceste meleaguri și aspirațiile și idealurile unui întreg popor.

Mai întâi, limba română. Ea nu este un simplu instrument de comunicare, ea este o componentă esențială a

identității și un liant al unității naționale. Ienăchiță Văcărescu echivala limba română cu patriotismul: „Urmașilor

mei Văcărești / Las vouă moștenire / Creșterea limbii românești / Și-a patriei cinstire”. Limba este instrumentul

gândirii. Cine vorbește și scrie incorect este puțin probabil să gândească bine. Aceasta dovedește absența

culturii corespunzătoare, lipsa pregătirii și a competenței.

Marii maeștri ai scrisului românesc – de la Eminescu, Creangă, Caragiale, la Sadoveanu, Arghezi, Blaga, au

înțeles că poporul este marele făuritor al limbii, geniul ei, că prima lor datorie este aceea de a cultiva această

limbă, de a-i da strălucirea nepieritoare, prin opere literare reprezentative, care să dea umanității seamă de

fizionomia noastră morală și filozofică.

Limba română este averea de preț pe care au luat-o cu ei și ziariștii și scriitorii din diaspora. Iată doar două

exemple semnificative. Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian, directorul revistei de spiritualitate și cultură

românească Lumină Lină/Gracious Light din New York, publică un text despre „Vocabularul limbii strămoșești

în păstrarea identității personale și naționale”. El vorbește despre dimensiunea sacră, metafizică a limbii,

despre faptul că „limba poate fi concepută ca loc de refugiu, ca un cuib unde te poți adăposti, unde te simți

protejat, hrănit…”, „Îndepărtarea de limba strămoșească este îndepărtarea de părinți, îndepărtarea de tine

6) însuți, adică alienarea. Pierderea limbii duce la rătăcire” . spune autorul.

Mijloacele moderne de comunicare, specifice „erei electronice” (presa scrisă, radioul, televiziunea etc.) au

determinat noi delimitări între cultura de masă și cultura mass-media.

Limba este componenta fundamentală a spiritualității unui neam. Ea e „măsurariul civilizațiunii unui popor”,

cum spunea Eminescu, și „întâiul mare poem al său”, cum o definea Blaga.

Nouă, tuturor, ne revine, deci, o misiune de o mare noblețe patriotică, aceea de a duce mai departe făclia

limbii române, de a o cultiva și îmbogăți, de a o apăra de orice fel de denaturări, păstrându-i spiritul viu, popular,

autenticitatea și frumusețea fără seamăn.

Limba noastră este un dar neprețuit făcut de înaintași. Întru șlefuirea și desăvârșirea ei au lucrat de-a lungul

veacurilor milioanele de anonimi, oameni simpli care au creat acea capodoperă nepieritoare, Miorița,expresie

genială a spiritualității românești, dar și marii scriitori, „executori” inspirați ai legământului testamentar al

Văcărescului.

receptare diferențiată a elementelor componente ale unei culturi: mituri, noțiuni, idei, imagini, modele, teme,

răspândite în unele grupuri sociale și compartimentate în noi categorii ale culturii: cultura științifică, artistică,

religioasă, cultura populară, cultura de elită etc.

Omul este o ființă culturală. El trăiește într-un orizont simbolic.În timp ce mediul celorlalte viețuitoare este

unul natural,mediul omului este unul cultural.

Conceptul tradițional de cultură presupune ideea unui patrimoniu cultural, a unor valori absolute și

universale, accesibile unor indivizi dotați, superiori, educați (culți).

Gina Stoiciu definește cultura ca „ansamblul valorilor materiale și spirituale ale unui popor, limba, ca mijloc de

comunicare, alte mijloace de comunicare (inclusiv mass-media), relațiile culturale, mijloacele culturale și

instituțiile de creare și răspândire a culturii, produse valorice care determină comportamentul, reguli morale,

5) coduri juridice, tehnici de gândire, modele de activitate” .

Revenind la Ziua Culturii Naționale, să precizăm, în spiritul celor de mai sus, că valorile care definesc

națiunea sunt valori identitare fundamentale, specifice poporului nostru, și care ne diferențiază față de alte

culturi.

5. Gina Stoiciu, Orientări operaționale în cercetarea comunicării de masă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p.24

6. Theodor Damian, Lumină Lină/Gracious Light, an XXII, Nr. 3, iulie – sept. 2017, New York, p. 93-96.

Anul 16 · Nr 60

La rândul său, Alexandru Cetățeanu, scriitor și gazetar, directorul revistei Destine Literare din Montreal,

Canada, mărturisește că iubirea pentru limba română a fost pentru el o coordonată permanentă în activitatea

7)

sa literară și culturală. „Limba română nu se uită. Iubesc limba mea. Scriu în limba lui Eminescu” , spune el.

Eminescu este creatorul limbii române literare moderne. El a dus-o la perfecțiune, îmbogățind-o,

înfrumusețând-o, ca nimeni altul. Noi vorbim astăzi limba lui Eminescu, limba poeziilor lui inegalabile, dar și

limba pamfletară, incendiară din publicistica lui, cel mai mare gazetar român din toate timpurile.

Trăim vremuri tulburi, când globaliștii urmăresc distrugerea valorilor naționale, a tradițiilor, a credinței. De

aceea, astăzi, mai mult ca oricând, se impune promovarea marilor personalități ale culturii române din toate

timpurile.

Opera acestor creatori face parte din patrimoniul cultural al României, de aceea, se impune cunoașterea și

promovarea lor în plan național și universal.

În studiul „Geneza metaforei și sensul culturii” din volumul „Trilogia culturii”, Lucian Blaga vorbește despre

cultura minoră și cultura majoră, precizând că nu e vorba despre o judecată de valoare, despre o gradație.

„Termenii aceștia denumesc mai curând fapte distincte prin natura lor”, spune el. „Morfologii au căutat să

înțeleagă cultura majoră și cultura minoră ca două vârste ale unuia și aceluiași organism. Cultura minoră ar

8)

echivala cu copilăria, iar cultura majoră cu maturitatea uneia și aceleiași culturi” .

Pe de altă parte, lecția gazetăriei eminesciene este pentru toți jurnaliștii români mereu actuală și plină de

învățăminte, un model moral și profesional exemplar, pentru că Eminescu gazetarul este contemporanul

nostru.

Filozoful culturii se referă la cultura populară românească, la satul românesc, la diferența dintre sat și oraș.

9)

„Satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic” , spune

10) Blaga. „Atrăi la sat însemnează a trăi în zariștea cosmică”. … „Numai așa se explică orizonturile vaste și naive

11)

în același timp ale creației populare, în poezie, în artă, în credință”. .

Alături de Eminescu, geniu tutelar, stau cu cinste scriitori și oameni de cultură din toate perioadele istorice ale

afirmării culturii naționale. Câteva nume reprezentative: marii cronicari români Grigore Ureche, Miron Costin,

Ion Neculce, Mitropoliții Dosoftei și Varlaam, Dimitrie Cantemir, Ion Budai Deleanu, Ion Heliade Rădulescu,

Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, Ion Creangă, Ioan Slavici,

I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Octavian Goga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Liviu

Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu,

Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și alții (în literatură).

Astfel, putem să descoperim permanent un nou Eminescu, o nouă față a lui, o nouă ipostază, și numai așa ne

vom îmbogăți mintea și sufletul.

În continuarea acestor idei, voi aminti că literatura populară, folclorul (înțelepciunea poporului) are valori

inestimabile cu care ne putem mândri în fața lumii, care ne definesc ca popor prin creații inconfundabile, cum

sunt Miorița, Meșterul Manole,baladele și cântecele populare, costumele populare („ia” românească),

dansurile populare celebre („Călușarii”), arhitectura populară, vezi celebrele porți din Maramureș, vezi Muzeul

satului din București, care condensează nu numai arta arhitecturală unică în lume, ci și o întreagă istorie.

Cine vrea să ne cunoască mai bine, să viziteze „Muzeul satului” și va ști cine am fost și cine suntem.

Ziua Culturii Naționale este un prilej de bucurie, de afirmare a valorilor noastre naționale, de adâncire în

cunoașterea în profunzime a lui Eminescu. prin citirea integrală a operei lui, prin comentarii noi, creatoare, care

să ni-l apropie, să ni-l releve, nu prin manifestări facile, festiviste, cu recitări penibile, școlărești, cum, din

păcate, se mai întâmplă.

„Omul orașului, mai ales al orașului, care poartă amprentele timpurilor moderne, trăiește în dimensiuni și stări

12)

tocmai opuse” … „Cultura minoră ține pe om îndeobște mult mai aproape de natură. Cultura majoră îl

13)

depărtează și-l înstrăinează de rânduielile firei” . Nu întâmplător el a scris poezia Sufletul satului,cu celebrul

vers: „Veșnicia s-a născut la sat”, unde satul este văzut ca o permanență, o expresie a eternității naturale.

Ciprian Porumbescu, George Enescu (în muzică), în artele plastice, (sculptură, pictură): Constantin

Brâncuși, Dimitrie Paciurea, Gheorghe Anghel, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Theodor Aman, Nicolae

Tonitza, Corneliu Baba, Constantin Piliuță, Sabin Bălașa, Camil Ressu, Ion Andreescu, Theodor Pallady,

Gheorghe Petrașcu și alții.

De asemenea, instituțiile statului – școala, biserica, teatrul, muzeele de artă, Academia Română – au un rol

fundamental în promovarea adevăratelor valori naționale, prin care ne definim identitatea și specificitatea ca

popor față de alte popoare, față de alte culturi.

13. Ibidem, p. 274

12. Ibidem, p. 267

7. Veronica Balaj, Cristina Mihai Balaj, Alexandru Cetățeanu, Balanța cuvintelor, Asociația Canadiană a Scriitorilor Români, Montreal,

2018, p. 102

8. Lucian Blaga, Trilogia culturii, studiul Geneza metaforei și sensul culturii, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p.

262

9. Idem, p. 265

10. Ibidem, p. 266

11. Ibidem, p. 267

Anul 16 · Nr 60

romancier

de

Marin

100 de

Preda

,

ani.

poate

(1922

A rămas

cel

–

mai

1980)

în

important

istoria

ar fi împlinit

literaturii

1

scriitor

la 5

române

august

român

0

2022

ca

al

un

ultimului

vârsta

mare

0

sfârșit de secol. În nuvelele și romanele sale, emanând un

puternic specific național, a reconstituit o lume aparte, cu un

limbaj caracteristic, personajele sale probând o viziune proprie

asupra vieții.

La 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creație a scriitorilor din Palatul Mogoșoaia.

Fratele romancierului Alexandru (Saie), crede că a fost asasinat de Securitate. Familia sa este convinsă că

moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea ultimului său roman. Sfârșitul lui, venit din senin, în plină

glorie cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” în 1980 a sporit considerabil atenția cititorului nu numai

asupra operei, ci și asupra omului Marin Preda.

În ultimul deceniu al vieții sale, Marin Preda a promovat o formă

originală de eliberare de sub tutela ideologiei de partid. „Delirul”

reprezintă o veritabilă pagină de istorie, dar și o lecție de viață,

având în vedere îndrăzneala de a-l pubica în 1975, publicul

intuind în acest roman o „reabilitare” a mareșalului Antonescu, una care servea antisovietismului cultivat aluziv

de Nicolae Ceaușescu. Ultimul său roman, apărut în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, a fost perceput ca o

critică dârză la adresa regimului comunist, epoca la care se raporta fiind cea a regimului Gheorghe GheorghiuDej, față de care Ceaușescu căutase pe mai multe căi să se delimiteze. Fără îndoială, romanul slujise, cel puțin

în primă instanță, la discreditarea regimului prosovietic din primul deceniu de comunism. După câteva

săptămâni pe piață, cartea a fost retrasă din toate librăriile și bibliotecile publice și universitare.

Dincolo de marele său talent, Preda a fost un intelectual lucid,

conștient de influențele nefaste ale ideologiei comuniste asupra

literaturii și culturii, în general. O atitudine de demnitate și curaj

pentru acele timpuri este consemnată într-o evocare a lui Dan

Ciachir își merită menționată. „Tezele din iulie 1971 au readus

«înghețul» în România comunistă. Ceaușescu nu a reușit însă să

mai dea timpul înapoi. Datorită opoziției ferme a unor intelectuali,

îndeosebi scriitori, cultura și literatura nu au fost întoarse la anii

'50, așa cum năzuia Ceaușescu. Domnule președinte, dacă

reintroduceți «realismul socialist», eu, Marin Preda, mă sinucid, îi

spusese romancierul șefului statului”.

În masivul volum „Jurnalul uni personaj controversat: rememorări provocate de Vartan Arachelian”, Editura

RAO, 2019, Dinu Săraru povestește cu vervă, cu haru-i inegalabil, numeroase episoade memorabile, printre

care și cel despre moartea lui Preda: „În ziua când a murit, el trebuia să vină la mine la Teatrul Mic să mergem

împreună și cu R.F.A. să vedem o casă pentru el. Preda vrea să-și găsească altă casă, în casa în care stătea cu

nevastă-sa și cu copiii nu mai putea să rămână pentru că îl terorizau niște prieteni ai neveste-sii; foștii zugravi

care îi văruiseră casa din strada Plantelor, în sfârșit o chestie mizerabilă… Îmi părea rău că era supărat și el îmi

spunea, repet, că era vorba de unul dintre acei zugravi care îl teroriza, în sfârșit, iar repet, rămăsese prieten cu

nevastă-sa și așa mai departe… Și mai urma să mergem toți trei să vedem noua casă, și atunci a început o

100 de ani de la naștere

SUA

Dorin NÃDRÃU

Marin Preda

Marin Preda a fost un scriitor iubit și respectat, o conștiință, un lider de opinie al vieții literare. S-a bucurat de

recunoașterea și de considerația confraților scriitori, dar și de dragostea și prețuirea publicului cititor. Un citat

din volumul „Creație și morală”, Editura Cartea Românească, 1989, ne dezvăluie o mărturisire a romancierului

care, cu umor, spunea: Când întâlnesc un scriitor, cititorii îl întreabă invariabil ce e adevăr și ce e închipuire în

ceea ce a scris el. După ce primesc răspunsul, rămân dezamăgiți […]. Dacă scriitorul le răspunde că nimic nu e

inventat, ar zice ei atunci, va să zică a auzit și el cutare întâmplare și s-a apucat de scris, asta nu e așa greu, sau

dacă totul e imaginat, aha, va să zică scorneli. Eu însă am complicat puțin lucrurile, dându-le următorul

răspuns: adevărate sunt sentimentele, ficțiuni sunt împrejurările.

Relativ recent (mai 2021), Mariana Sipoș, istoric literar, prozator, critic literar și traducător, referindu-se la

dispariția lui Preda în condiții neelucidate până astăzi, opina: „Cred că trebuie redeschis dosarul de cercetare

penală […] Totul a fost o improvizație de moment”. Sipoș a susținut într-o conferință de presă că în dosarul de

cercetare penală care a urmat morții lui Preda „nu apare cuvântul vomă niciodată”, drept cauză a morții

scriitorului, așa cum se cunoaște potrivit unor biografii ale romancierului. Ea a prezentat un interviu cu fostul

director al Institutului de Medicină Legală, Vladimir Beliș, în care acesta menționează că, în conformitate cu

raportul medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea

orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat”.

Sorin Preda, jurnalist, publicist și prozator, nepot de frate al lui Marin Preda, se confesa în 2010: „Avea, cu

siguranță, presentimentul morții, altfel nu-mi explic de ce la masă, în timp ce mâncam, mi-a repetat de câteva

ori cu o tristețe albă, vag resemnată: «Băiete, ăștia vor să mă termine», iar eu îl ascultam fără să am

îndrăzneala să îl întreb cine sunt «ăștia» și de ce vor să-l «termine». Ceva mai târziu, în ziua în care s-a

întâmplat nenorocirea, fratele meu Marinică a ajuns într-un suflet la Mogoșoaia, unde poetul Virgil Mazilescu,

pe care îl vedea pentru prima oară, l-a luat deoparte și, pe un ton de maximă confidențialitate, a început să-i

povestească tot ce știa și credea el despre moartea scriitorului”.

Despre moartea scriitorului s-a scris mult, titlurile comentariilor fiind dintre cele mai incitante: „Scriitorul Marin

Preda, moartea ca o povară”, „Moartea lui Marin Preda, accident sau crimă?”, „Moncher chiar era mort” etc.

Majoritatea biografilor prozatorului au considerat că moartea lui a fost „ciudată”, „nefirească”, „suspectă”,

„învăluită de mister”, fiind petrecută în condiții neclare, stranii, obscure, însă puțini au fost aceia care s-au

încumetat să pătrundă în labirintul ipotezelor și scenariilor puse în circulație pentru a investiga și dezlega

misterul morții autorului romanelor „Delirul” și „Cel mai iubit dintre pământeni”, romane care aveau să-i

pecetluiască destinul.

ploaie nenorocită și nu am mai mers, iar Preda s-a dus la editură. Pe la el s-a dus Breban, a băut cu el acolo un

coniac, după aia Preda a plecat cu un taxi direct la Mogoșoaia și acolo a murit! A urcat greu pe scară, s-a

dezechilibrat și s-a lovit la cap, la frunte, la tâmplă. Ajuns în cameră s-a lăsat pe spate în pat, s-a înecat și a

murit! Dacă nu ar fi fost ploaia nu mai ajungea la Mogoșoaia”.

Anul 16 · Nr 60

După debutul din ziarul „Timpul” cu schiţa Pârlitu în 1942,

tânărul fiu de țărani din comuna teleormăneană Siliştea-Gumeşti

atrăgea în 1948 atenția cu volumul Întâlnirea din Pământuri, cu

totul surprinzător și impresionant prin scenele de erupţie

instinctuală halucinantă, specifică lumii aspre a satului arhaic. În

plină perioadă proletcultistă, o asemenea viziune a stârnit

stupoare. Exact în același moment, Zaharia Stancu lansa

romanul Desculț, care în 5 ediții consecutive este tratat de către

regimul comunist ca un best-seller tocmai pentru că îi slujea

interesele. Ca și Negura lui Eusebiu Camilar, roman dedicat celui

de-al Doilea Război Mondial, privit în manieră materialistleninistă, Desculț se tipărește în tiraj de 20. 000 de exemplare.

Devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, Stancu

dirijează fondurile instituției spre traducerea în 20 de limbi a

capodoperei sale. Năzuia spre Premiul Nobel, crezându-se un

scriitor de valoare mondială, încântat să constate că Darie, eroul

său, simbolizând pe desculții satului românesc, „înconjoară

lumea în sandale de aur”. Așa eram noi învățați în liceele țării să

credem că era. Se pare că vizita lui la Stockholm în Suedia, unde

sosise propunerea ca Lucian Blaga să primească râvnitul premiu,

nu a fost străină de refuzarea acestuia.

Evoluând în umbra unui asemenea fascicol de lumină proiectat asupra lui Zaharia Stancu, Marin Preda s-a

contaminat de atmosfera momentului, astfel că în creația sa a urmat în 1952 nuvela Desfăşurarea, dedicată

ţăranului perioadei comuniste, care ar fi trebuit să liniștească spiritele agitate ale orientării ideologice marxistleniniste. Tânărul părea că s-a încadrat în direcția pe care o reprezenta și Zaharia Stancu sau V. Em. Galan cu

romanul Bărăgan, vol. I – 1954 și vol. II – 1959, intrat și el în manualele școlare ale epocii. În realitate, s-a creat

Marin Preda este unul dintre scriitorii contemporani care

au evoluat sub privirile noastre de studenți și de profesori, ca

autor de romane ce i-au adus gloria. Altfel spus, noi ne-am

format ca specialiști în analiza literaturii, citindu-i cărțile.

Între cei nemulțumiți de falsificarea vieții satului românesc la început de secol al XX-lea în romanul mult

lăudat al lui Zaharia Stancu se număra și tânărul Marin Preda, care punea întrebarea: Unde s-au mai văzut la

noi oameni cu botniță?”, trimiterea făcându-se la scena culesului de vie, când boierul punea botnițe țăranilor,

ca să nu atingă nicio boabă de strugure. Criticul literar Ovid Crohmălniceanu nu ezită să demonstreze că, în

fapt, „conu Zaharia”, dintr-o vinovată sete de glorie, a amplificat fără discernământ forma inițială a romanului și

rezultatul a fost dezastruos, autorul stricând prin diluare liric-poematică o carte ce avusese valoarea ei

incontestabilă. Noi am trăit în mod nemijlocit această continuă lărgire a textului la romanul Desculț, care în

proiectul aberant al autorului urma să primească șase părți a câte trei volume. Țin perfect minte efortul de a

relua lectura așa-zisei capodopere a lui Zaharia Stancu, pe când autorul scosese trei volume, care mie, eleva

de liceu, mi s-au părut de-a dreptul imposibil de ingurgitat.

MARIN PREDA

ȘI CAZUL ROMANULUI „MOROMEȚII”

Prof. univ. Dr. Anca SÎRGHIE

o neîncredere că Marin Preda accepta pavăza Partidului unic, din moment ce Securitatea nu a ezitat să

culeagă date despre el și i-a întocmit un dosar de urmărire, la care vom mai reveni în paginile ce urmează.

Lovitura de maestru a scriitorului avea să vină în 1955, când scriitorul publică romanul de inspiraţie rurală

Moromeţii, ce avea să fie apreciat drept o creaţie fundamentală a prozei româneşti, prin care Marin Preda se şi

impune definitiv. Apropiat al prozatorului, criticul literar Eugen Simion dă mărturie despre formația solidă a lui

Marin Preda, care a urmat școala marilor creatori ai genului romanesc: „Scriitorii lui sunt: Dostoievski, Balzac

(pe care îl admiră enorm), Tolstoi («singurul scriitor pe care îl cred pe cuvânt – spune el la o întâlnire cu studenții

bucureșteni – pe alții nu-i cred decât uneori, pe Balzac, de pildă»), Celine, Camus, Malraux, Faulkner, I. L.

Caragiale, Sadoveanu. Citise, recitea din când în când Biblia. Avea o memorie fabuloasă a faptelor epice. Și,

mai ales cum le relata, comenta, asta era neobișnuit. Le privea dintr-un unghi, să-i spunem, al vieții și le aprecia

1) după gradul lor de autenticitate umană. Spun ceva despre om? Dacă spun e bine, dacă nu, nu-l interesează.”

Mărturia aceasta este edificatoare privind selecția făcută în literatura națională și universală și asupra modului

cum prelua modelele clasice ale romanului. Pornind de la marile modele, Preda își va stabili propria optică

literară, ca adept declarat al autenticității, principiul de bază al literaturii moderne, de unde și melanjul fericit

între clasicitate și modernitate, pe fondul unei viziuni realiste: „Eu nu mă gândesc decât la ceea ce am cunoscut

și la ceea ce am trăit direct. Consider că numai asta are valoare… Un scriitor nu poate cunoaște decât o singură

2) viață, un singur destin, destinul unei clase sau al unei categorii sociale.” Volumul I este dedicat satului

dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când „se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii”. Afirmația

aceasta cu valoare de cheie semantică avea să fie contrazisă de demonstrația autorului, care, luând ca reper

câteva profiluri de săteni mijlocași, mai ales, dar și săraci sau chiaburi, plasați chiar în satul său natal, anunță în

final, pe baza unei convingătoare analize psihologice și sociale, că în curând „izbucnea cel de-al Doilea Război

Mondial: timpul nu mai avea răbdare.”, anunțând prefacerile mutilante ce vor urma odată cu instalarea

comunismului în lumea rurală românească. Scriitorul crea un personaj realist și complex, pe Ilie Moromete,

situat ca mentalitate la polul opus lui Ion al lui Rebreanu. Cu totul noi erau tempoul, atmosfera și stilul

romanului.

O inovație modernă certă este ritmul inegal al acţiunii în primul volum al romanului Moromeții, care debutează

liniştit, aşa cum suntem anunţaţi, de altfel, în incipit, ca numai spre finalul primului volum el să devină mai alert

şi mai consistent evenimenţial. Discuția cu vecinul său Bălosu despre faptul că a doua zi se va trece prin sat

după fonciire, iar cei ce nu dau impozitul vor da lucruri din casă face parte din primul capitol, iar descinderea

Jupuitului este prezentată în capitolul al XXIII-lea. Acțiunea susţine conflictul central produs între aparenţa şi

esenţa timpului istoric. Proiecția din Moromeții asupra satului surprindea, în „obsedantul deceniu”, o literatură

populată de romane ca Setea de Titus Popovici sau Bărăgan de Em. Galan. Piatra de încercare pentru fiul

țăranului Tudor Călărașu, care i-a servit ca prototip al eroului central, era să ilustreze în următorul volum

prefacerile provocate în satul românesc de instalarea comunismului. Ce gândea autorul despre această

întoarcere a istoriei românilor? Cititorii, ca și criticii literari, așteptau cu viu interes volumul al II-lea, dar acesta

întârzia. Securitatea înregistra harnic opiniile scriitorului, pus sub urmărire ani la rând. În Dosarul 11711 din

Arhiva S. R. I. cu regim de „strict secret” se comenta: „Considerând că tot ce s-a scris până în prezent despre

viața țărănimii nu corespunde realității, cel în cauză [adică Marin Preda n. n.] a lucrat în ultimul timp la un

roman, în legătură cu care își exprimă teama să-l dea spre publicare pentru a „nu fi socotit dușmănos”. El

afirmă că felul în care a tratat poziția țărănimii față de colectivizare răstoarnă tot ce s-a scris despre această

problemă, deoarece „el se situează pe poziția țăranului, pe când ceilalți scriitori și în special TITUS POPOVICI

3) se situează pe poziția partidului” care ar fi „artificială și conjuncturală” . Aceeași rectitudine morală o manifesta

autorul Moromeților atunci când își exprima opinia despre lipsa de libertate a oamenilor din presa socialistă, el

refuzând sistematic să scrie articole pentru „Lupta de clasă”, „Scânteia”, „Munca”, „Scânteia tineretului” etc.

Ostilitatea sa față de noua putere merge până acolo, încât ani de zile refuză înscrierea în partidul unic. În

dosarul său de securitate este înregistrată satisfacția scriitorului de a se fi strecurat printre cei neînregimentați

4) politic: „Și bine am făcut că nu-s membru de partid.” Abia atunci când avansarea sa în fruntea Uniunii

Scriitorilor din România depindea de adeziunea politică, se pare că Marin Preda a acceptat, formal, înscrierea

1. Apud Eugen Simion, Un portret în fragmente, în Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, Editura Cartea Românească,

București, 1981, p. 137.

2. Marin Preda, Convorbiri…, apud Eugen Simion, Un portret în fragmente, în Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, Editura

Cartea Românească, București, 1981, p. 138.

I-am cunoscut opera pe măsură ce ea a fost publicată, citind volum după volum la aproape fiecare apariţie.

Când ne-am întâlnit în toamna lui 1979 la Sibiu, unde Marin Preda venise pentru o adunare a Uniunii

Scriitorilor, am avut sentimentul unei necesare recunoaşteri. Chipul omului mărunt, ca statură, era dominat de

ochelarii cu multe dioptrii, iar obrazul parcă făinit, în relieful căruia nişte negi se lăfăiau proeminenţi, atesta o

suferinţă. Aşadar, acesta era „maestrul”! Toţi interlocutorii îi arătau o consideraţie deosebită. Emoţia mea a

constat în bucuria de a dialoga în tihna specifică unui interviu despre personajele sale, pe care eu de atâţia ani

le prezentam cu însufleţire elevilor mei, ca profesoară. Era şi o rară şansă de a afla ce proiecte literare avea

Marin Preda într-o toamnă rodnică a creaţiei.

Aidoma lui Liviu Rebreanu în literatura interbelică, Preda încearcă diferite formule literare, convins fiind că

talentul este un har, dar scrisul presupune asumarea unei responsabilități față de sine și față de ceilalți. Astfel,

de sub condeiul său ies Intrusul, cu povestea lui Călin Surupăceanu, 1968, Risipitorii, 1969, Marele singuratic,

1972 şi Delirul, cu Paul Ștefan, 1975, cu investigarea altor medii, ca cel citadin, industrial, intelectual şi artistic.

Dar aceste romane sunt inegale valoric și nu vor concura ca celebritate Moromeții. În 1971, scriitorul atrage

atenţia publicului din nou prin cutezătoarele eseuri din Imposibila întoarcere. Volumul va fi urmat de Convorbiri

cu Marin Preda realizate de Florin Mugur în 1973 şi de Viaţa ca o pradă, 1977, în care este expusă opinia sa

despre viaţa şi arta contemporană. Romanul în 3 volume Cel mai iubit dintre pământeni va fi publicat în 1980,

anul morţii prozatorului. El va reprezenta un al doilea vârf de creație, Victor Petrini simțind „fatalitatea relației”,

așa cum Ilie Moromete o înfruntase pe cea a istoriei. Sunt cele două captivități în lupta cu destinul, care fac din

autorul lor un scriitor de talie universală, un Dostoievski al literaturii române. Așa cum mi-a mărturisit și mie, în

dialogul pe care l-am purtat până la două săptămâni înainte de moartea sa, autorul își punea speranța în Cel

mai iubit dintre pământeni, un roman unic în evoluția prozei românești. Els-a dovedit un „roman total”, cum l-a

numit Eugen Simion, asemănându-l pe autor cu André Malraux, ca putere de pătrundere a conștiinței

ultragiate. Dimensiunea epopeică a reflectării în romanele sale a unei întregi societăţi este dublată la Preda de

puterea pătrunderii psihologice balzaciene în prezentare, fără ca scriitorul român să preia şi tehnica autorului

Iluziilor pierdute. Primul scriitor român care poate fi comparat cu Tolstoi prin forţa sa artistică de cuprindere a

adevărului vieţii şi prin redarea omenescului este Marin Preda.

Așa se explică adevărul că după 12 ani, abia, în 1967 a urmat volumul II, scris într-o altă tehnică, liniară la

modul balzacian, spre a reprezenta periplul ţăranului român în epoca socialismului. Ceea ce se păstrează

constant este verismul opticii scriitorului, care l-a ferit de vreo deformare idealizantă, în genul proferat de

ideologii noului regim socialist. Deși am mai întâlnit și în prezent unii pretinși critici literari, care văd în volumul I

al romanului o dovadă de aderare a autorului la gândirea marxist-leninistă, așa ceva nu există în capodopera

lui Preda. Supoziția vizată se cere taxată ca lipsită de logică elementară, întrucât acțiunea acelei cărți este

plasată înaintea socializării agriculturii românești. La rândul său, volumul II este atât de verist scris, încât

liceeni de la Colegiul Național „Sf. Sava” din București, ascultându-mă în anii școlari 1990-1992 vorbind despre

aspectele critice la adresa propagandei politice din cartea lui Preda s-au interesat dacă eu, ca profesoară de

literatură, am prezentat tot atât de tranșant cartea aceasta și în anii dinainte de 1989. Realitatea era

următoarea: Critica literară socialistă a găsit mai periculos volumul II, din 1967, decât cel dintâi, care-l făcuse

celebru pe Preda, astfel că, la indicația venită de la Ministerul Învățământului, profesorii de literatură din liceele

românești descurajau lectura volumului II al acestei cărți, care avea accente satirice la adresa propagandei

politice duse în sate pentru colectivizarea agriculturii. Pot afirma că nu am urmat o asemenea recomandare

ministerială.

în partid. Dar atitudinea sa critică față de regim a rămas aceeași, astfel că la apariția cărții Imposibila

întoarcere, postul de radio Europa liberă laudă curajul autorului de a spune lucrurilor pe nume.

Reconstituind primul moment când ne-am aflat faţă în faţă, îmi amintesc că din partea revistei „Transilvania”

Mircea Tomuş m-a prezentat scriitorului cu rugămintea ca Marin Preda să-mi dea un interviu. Pentru că

scriitorul a acceptat, după o precizare a condiţiilor financiare pe care maestrul le impunea revistei, ne-am

întâlnit în ziua următoare în camera de la Hotelul Bulevard, unde fusese cazat la Sibiu. Urmărea o emisiune a

televiziunii și l-am observat oprindu-se asupra unor cuvinte auzite acolo. Se interesa de câte un echivalent

3. Nota nr. 149 A din Dosarul 11711 din Arhiva S. R. I. , în Mariana Sipoș, Dosarul Marin Preda (Viața și moartea unui scriitor în

anchete, procese-verbale, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente), ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Eikon,

București, 2017, p. 147.

4. Ibid. , p. 148.

Anul 16 · Nr 60

Ilustrând proza realistă de tip tradiţional sub raport tematic, Marin Preda s-a deosebit esenţial de L.

Rebreanu, de M. Sadoveanu şi de alţi scriitori, impunând un nou gen de ţăran nu numai prin atitudinea faţă de

pământ, ci prin însăşi concepţia sa de viaţă, prin replica lui inteligentă, ca și prin modul comportării. În

abordarea caracterizării personajului principal al romanului Moromeţii se cere reliefat faptul că, spre deosebire

de Ion din capodopera rebreniană, Ilie Moromete este un ţăran înzestrat cu spirit meditativ, analitic şi satiric. El

este o fiinţă dornică să înţeleagă mersul istoriei, uimit să constate că timpul uzurpa tocmai condiţia sa,

respectiv idealul secular în care credea. La Ilie Moromete disimularea, care culminează în scena vizitei

perceptorilor porniţi prin sat să strângă fonciirea, nu este numai o reacţie defensivă, ci devine o a doua natură,

un mod propriu de manifestare, care între cei apropiaţi îl face ciudat, sucit, cu toane.

După moartea scriitorului, am primit la Sibiu vizita unui colonel bucureştean de la Criminalistică. El dorea să

ştie dacă Marin Preda nu s-a plâns cumva de vreo ameninţare din partea sovieticilor, întrucât, între altele, se

vehicula ipoteza că moartea scriitorului ar fi fost provocată de cei nemulţumiţi de curajul lui de a reprezenta în

ultima carte dialogul dintre Gh. Gh. Dej şi Stalin la Kremlin. Ceea ce descoperise chiar criminalistul respectiv pe

baza fişelor de lectură ale scriitorului era că Preda respectase întru totul adevărul, bazat pe documente de

arhivă. Ca atare, nu era nici-un motiv de răzbunare politică. Am continuat să predau elevilor şi studenţilor mei

opera lui Preda, dar poate cu o altă stare sufletească, iar interviul neterminat a apărut în presa literară, însoţit

de numeroasele poze originale primite de la autor.

I-am citit cele 10 întrebări ale interviului propus, întrebări pregătite cu multă preocupare. L-am văzut mulţumit

să le accepte pe absolut toate, după fiecare precizarea lui fiind: „Şi la aceasta răspund…” Am început să notez

cu hărnicie ceea ce povestea el pe marginea primelor întrebări din lista mea. Prezent la întrevederea aceasta,

medicul Claudiu Tănăsescu mi-a făcut, după o bună bucată de timp, un semn discret că, de fapt, după o zi grea,

Marin Preda era foarte obosit. Băuse. Am sesizat şi eu indispoziţia sa şi am acceptat să continuăm dialogul

după lectura unui nou roman ce urma să apară în primăvara anului 1980. Era vorba despre Cel mai iubit dintre

pământeni. Scriitorul a mai părut încă o dată surprins, când i-am spus că citisem un fragment din acel roman,

abia anunţat în presa literară. Ne-am dat întâlnire la Editura „Cartea Românească“ la Bucureşti, unde m-am

prezentat pentru a finaliza interviul, şi am mai vorbit de câteva ori la telefon. În mod evident scriitorul avea

plăcerea conversaţiei şi discuta adesea despre Ilie Moromete ca despre un om viu, alăturat nouă. O dată îmi

chiar ceruse insistent să-i spun prin ce se deosebeşte Ilie de ţăranii ardeleni, pe care în fugitivele şi atât de

puţinele lui treceri prin Transilvania nu-i cunoştea destul şi ar fi vrut să scrie despre ei.

ardelenesc al unora dintre ele, pentru că foarte rar i s-a întâmplat să vină în Transilvania. O atenție cu totul

specială o dădea Marin Preda cuvintelor în sine, parcă pipăindu-le, ca să le simtă întreaga frumusețe. Mi-l

amintea pe maestrul său pe linia valorificării limbii române, pe I. L. Caragiale, care dovedise un atât de special

rafinament ca degustător al savorilor graiului viu.

Prin aprilie 1980, fără să ştiu că aceea va fi ultima noastră conversaţie telefonică, exact cu două săptămâni

înainte de moartea sa intempestivă, am purtat un dialog mai lung despre volumul II la Delirul, care era în plin

şantier. Autorul era interesat de receptarea critică a capodoperei sale Cel mai iubit dintre pământeni, cartea de

la care „aştepta mult”. La un moment dat şi-a dat seama cât durase conversaţia noastră şi m-a întrebat dacă

vorbesc de la telefonul meu de acasă. Când am confirmat, a exclamat cu nelinişte: „Înseamnă că ţi-ai dat un

salariu întreg.” I-am spus că mai important decât banii consider că este interviul nostru, cel neterminat în anul

precedent la Sibiu. M-a asigurat cu seninătate că „interviul va fi foarte frumos”, pentru că i-am pus întrebări

inteligente şi va răspunde la toate întrebările care mai rămăseseră neatinse în discuţia noastră de la Sibiu. N-a

fost să fie aşa!

Deşi are o vie curiozitate intelectuală şi este constructiv sub raportul proiectelor, ironia caustică şi hedonismul

cu care abordează evenimentele agrare ale anului – secerişul – îl fac neînţeles, aşa cum este şi portretizat de

Dim Vasilescu într-o mică statuetă. El nu poate asimila ideea că producţia agrară trebuie să fie privită ca o

marfă, iar mecanismul compus din lucrul la câmp care să dea cereale, vânzarea lor folosind pentru plata

impozitelor şi a datoriilor la bancă, astfel ca apoi totul să fie luat de la capăt, i se pare iraţional. În felul său

specific, protagonistul cercetează cu perspicacitate acest mecanism, îl experimentează, explicându-l chiar şi

feciorilor. În schimb, în mod concret, el îl refuză, sustrăgându-se de la efortul muncii sub fierbânţeala

caniculară a soarelui la seceriş sau neacceptând să continue drumul început cu Tudor Bălosu pentru a vinde

mai rentabil produsele agricole, atunci când a considerat că poate ajuta printr-un gest de omenie o femeie

necăjită. Zvonul că tatăl lor a făcut o afacere mai puţin rentabilă în comparaţie cu vecinul chiabur îi atrage

Prin romanele sale, Preda creează o nouă „comedie umană”, comparabilă celei balzaciene. Esențial, el

disecă procesul de pauperizare a ţăranului mijlocaş în perioada atât de prosperă a regalităţii din România

interbelică. Satul este conceput după structura unei cetăţi, având – conform opiniei lui Al Paleologu – modelul

„fără îndoială al Atenei.” Noutatea este şi una de factura stilistică, precum şi cea de tehnică şi de temporalitate a

romanului. Deşi acţiunea este în debut plasată într-un timp senin „răbdător cu oamenii“ şi fără seisme sociale

îngrijorătoare, în mod paradoxal tăvălugul istoriei va produce efecte fulgerătoare în sensul uzurpării însuşi

destinului milenar al ţărănimii ca o clasă tradiţională. Fiii lui Ilie Moromete nu mai sunt ţărani. În primul volum,

Achim, Nilă şi Paraschiv sunt reprezentanţii unei tinere generaţii, care nu dovedeşte nici puterea de

interpretare a realităţii, nici tăria morală de a impune o atitudine şi o orientare proprie, de care dispunea Ilie. De

aceea, ei aleg calea jalnică a fugii frauduloase din familia tatălui lor şi din lumea satului, acceptând

compromisul unor ocupaţii marginale la Bucureşti. Despărţit de Catrina, care l-a părăsit, Ilie nu-şi mai face

prieteni adevăraţi între sătenii care se ridică acum şi îşi pierde cu totul strălucirea şi prestanţa.

Spre finele vieţii sale, ieşit în ploaie, Ilie se adresează lui Bâznaie, reproşându-i într-un monolog semnificativ

inconştienţa cu care afirmase că ţărănimea este o clasă socială condamnată de istorie. Ultimele cuvinte rostite

doctorului şi reţinute de Ilinca, fiica lui, au fost: „eu totdeauna am dus o viaţă independentă!” El întruchipează

tema centrală a romanului, cea a independenţei morale a omului care înfruntă fatalitatea istoriei, acum când

satul de tip tradiţional arhaic intră într-un proces alert de destrămare şi de restructurare. Ilie nu acceptă să fie

socotit „ultimul ţăran al istoriei”, iar idealul său era cu totul deosebit de cel al lui Ion, cumulardul de pământuri din

capodopera lui L. Rebreanu cu cu titlu omolog. Romanul sfârşeşte în mod semnificativ cu moartea

personajului, a cărui îmbătrânire şi însingurare este descrisă în volumul II al romanului, care este sub raport

tematic chiar mai bogat ca cel dintâi. De aceea, el trebuie recomandat în mod expres, pentru lectură. Astfel se

va urmări declinul protagonistului care nu-şi mai păstrează rolul de lider de opinie, fără de care altădată nu

începeau în Poiana lui Iocan discuţiile presărate cu ironii despre viaţa politică a ţării, aşa cum aceasta era

prezentată în presa momentului.

Politica devine obiectul unei inedite „comedii verbale”, prin care autorul ilustrează radicalizarea conştiinţei

ţărăneşti. Comuna Siliştea Gumeşti devine o adevărată imago-mundi a prozei autorului, pe care o reia în

Marele singuratic şi în Delirul, deși în anii socialismului dispăruse acel „Areopag” al înţelepţilor satului, sfat la

care Ilie se prezenta numai dacă înţelegea că are cu cine discuta. El a trăit drama paternităţii ultragiate,

suferinţa lui fiind mai ales una morală, nu doar materială. Cea mai gravă pierdere este cea a liniştii superioare

cu care el privea lumea ca pe un spectacol. De aceea, Moromete a fost socotit de critica literară un Esop al

spaţiului balcanico-dunărean.

Motivul obţinerii pământului figurează în romanul Moromeţii, dar numai ca temă secundară, prin conflictul

dintre Birică şi Bălosu, tatăl Polinei, care îşi dezmoşteneşte fiica pentru că se măritase cu un bărbat sărac. Nu

trebuie omis faptul că M. Preda a valorificat tehnica amplificării unui portret, urmărind metamorfozele biologice

şi spirituale ale personajului principal, căruia de-a lungul romanului i-a trasat alte noi tuşe de culoare. Ilie este

individualizat prin nervul replicii, adesea polemice, iar viziunea autorului este una scenică. Sub raport stilistic,

se valorifică novator stilul indirect liber. Aşadar, Ilie este întruchiparea unei anumite lentile prin care este privită

existenţa, pe care de la M. Preda o putem numi „moromeţianism”. Acesta este definit ca o capacitate de a privi

cu înfiorare transcendentă realitatea socială, cu datele ei pragmatice, dispreţuite în numele unei inteligenţe şi a

unei superiorităţi a imaginaţiei. Demonstraţia autorului este tocmai aceea a amendării moromeţianismului ca

anacronic în calea tăvălugului istoriei.

Pentru că M. Preda a fost un mare creator de oameni, tipologia sa fiind una în bună parte inedită, se poate

aborda şi un alt personaj, Nicolae, mezinul familiei Moromete. Analistul cel mai talentat al prozei româneşti

contemporane, M. Preda are intuiţia notaţiei de detaliu, exploatată atunci când îi trasează mezinului familiei

traiectoria de la băiatul chinuit de Bisisica, oaia nărăvaşă, şi până la ipostaza activistului de partid, care a fost

nevoit să devină. Nu-i de mirare că acest personaj va reapărea și în viitoarele sale romane, chiar dacă autorul

nu a creat, ca Duiliu Zamfirescu, un roman ciclu.

reproşul băieţilor, pe care Ilie nu ezită să-i trimită cu bucate spre satele de la munte, din dorinţa de a-i familiariza

cu acest gen de activitate comercială, chiar dacă era convins că ei vor obţine rezultate mai slabe decât el. Ceea

ce-l interesa pe Ilie era nu beneficiul, ci formarea băieţilor săi ca gospodari. Mai târziu, controversa dintre el şi

Nicolae, mezinul familiei, revenit în sat ca activist de partid, trimis ca să pledeze pentru „noul umanism” (din

volumul II al romanului) este simptomatică pentru mutaţiile ce se produceau în ideologia ţăranului.

Dintr-o consemnare a vieţii rurale imperturbabile, cum părea romanul la început, Moromeţii devine oglinda

unui seism care zguduie din temelii satul. Aici noua eră comunistă a răsturnat vechile temelii, a aruncat la

periferie pe gospodarii de frunte, ei fiind înlocuiţi cu oamenii de la margini, cei ce fuseseră dispreţuiţi pentru

lenea, nepriceperea şi sărăcia lor. Scenele de intensă mişcare dramatică se proiectează cu încetinitorul în

volumul II, unde configuraţia umană a satului este schimbată acum când primarii au fost înlocuiţi de către celula

de partid comunist instalată, iar Nicolae reapare în Siliştea Gumeşti ca instructor al comitetului raional de partid

comunist din Pălămida.

Aria de cuprindere este panoramică. Munca de lămurire se duce de către comunişti printre ţărani, cărora li se

cere să înţeleagă atât rostul cotelor puse pe produsele agrare, cât și cel al arestării chiaburilor, duşmanii

poporului etc. Veridicitatea imaginii satului românesc contemporan, aşa cum ea a fost creată de Marin Preda,

nu are precedent şi nici concurent în proza noastră naţională. Privite dur, cu o anumită brutalitate de către

scriitor, imperativele istoriei în perioada stalinismului comunist strivesc voinţa şi idealurile ţăranului român

conservator, iar moartea lui Ilie din final este una simbolică pentru experienţa donquijotismului închiderii într-o

credinţă, cea în rezistenţa formulei sale de viaţă. Iată de ce Ov. Crohmălniceanu definea Moromeţii ca romanul

destrămării unui mit. Este vorba nu numai de o carte dramatică, ci şi de una polemică şi problematizantă. În

comparaţie cu Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu, la care satul arhaic era senin, Marin Preda a prezentat

dinamic o comunitate rurală cuprinsă de un proces ireversibil de metamorfozare. Stilul moromețian se

configurează ca o entitate recognoscibilă în întreaga sa operă, spre exemplu, în Imposibila întoarcere, Viața ca

o pradă sau în construirea lui Victor Petrini, protagonistul romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Deși se

pare că a avut ca model pe filosoful Lucian Blaga, Petrini nu dovedește rafinamentul unui savant, ci,

dimpotrivă, autorul insistă pe latura omenescului, socotită de el cea mai interesantă. Ocupându-se de această

temă, cu o reală putere de nuanțare, Ovid Crohmălniceanu constată că, în ultimul roman al lui Preda, „puterea

5) «stilului moromețian» de a supune lucrurile deriziunii crude‚ țărănești se manifestă din plin.” Niciun alt scriitor

român nu a izbutit să dea țăranului înălțimea unui spirit filosofic și contemplativ atât de autentic, iar

moromețianismul rămâne calitatea creatoare inegalabilă a viziunii prozatorului Marin Preda.

5. Ov. S. Crohmălniceanu, Stilul moromețian, în Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, Editura Cartea Românească, București,

1981, p. 390.

Anul 16 · Nr 60

Canada

Melania RUSU CARAGIOIU

BISERICILE MELE…

SFÂNTA MARIA

RADNA

Cam pe la cinci ani am fost la Mănăstirea de la Radna. Ai noștri, cei ortodocşi și neamurile noastre de la

Sinicea făceau pelerinaj la Mănăstirea ortodoxă Bodrog. Noi, tot ortodocşi, mergeam la Mănăstirea catolică

Maria-Radna, fiind aproape și călătoream cu trenul.

De cum puneam piciorul jos din tren ne întâmpina atmosfera de mare sărbătoare religioasă, ca in descrierile

lui Ioan Slavici și ale lui Ion Rusu-Șirianu. Tot Târgul Lipova-Radna, o mică Budapesta despărțită de râul

Mureș, vibra de spiritul sărbătorii de Sfânta Maria.

Pelerini cu prapuri, turiști, vizitatori, negustori, invitați, nenumărate călugărițe, credincioşi, cu toții se

îndreptau într-un șuvoi resemnat spre Mănăstire. Deoparte a drumului un târg sclipitor te conducea spre

mănăstire, încercând să iți mai ofere și alte produse inafară de iconițe, rozarii și lumânări. Te făcea să uiți de

timp târguind și înfruptându-se în această zi de post și penitență. Puneam la gât rozarii, șiraguri de turtă dulce

colorată, cu o cruce mare în mijloc. Unii cumpărau icoane, lănțișoare cu medalioane reprezentând pe Maica

Domnului, cruciulițe de argint, pălării, paprică, struguri, halviţă-brânza de iepure, și multe altele nelipsind

„cocoșii” – floricelele și vata de zahăr spre deliciul copiilor și al meu, venită de la țară. Eu aș fi vrut de toate și

nuci zaharisite, și înghețată, chiar și un „prohibit” cremvurșt, dar nu venisem să ne înfruptăm, ci la Maica

Domnului. Dar numai după multe poticniri, din cauza târgului, ajungem la Mănăstire, eu neuitând să trag după

mine și un coif colorat de hârtie și o minge cu elastic.

Bunica mă ține strâns de mână. Înaintăm cu șuvoiul. Slujba se face afară în fața bisericii. Maica Domnului stă

așezată în dreapta intrării. Ne așteaptă cu un zâmbet mângâietor. Acuma mi se pare că s-a ridicat în picioare și

întinde mâinile spre noi chemându-ne la ea.

Și acum, după trecerea a 75 de ani o revăd de fiecare dată. Simplă, cu eșarfa ei roșie și lungă, din cap până-n

picioare. Apoi o văd iar șezând, cu Pruncul Iisus pe genunchi, privindu-ne, în timp ce credincioșii îi depun la

picioare un munte de lumânări aprinse și mă gândesc la un munte și mai mare de suferințe și cereri.

Intrăm în biserica maiestuoasă și adâncită spre muntele Șoimoș. Nu mai văzusem o asemenea biserică

mare, unde sfinții erau mai mari decât oamenii. În înălțime în fumul dens și greu al lumânărilor nu îl vedeam pe

Dumnezeu, așa cum crezusem, dar mi-era frică, intuind că este sus, dincolo de această perdea de fum.

Când bunica îngenunchea mă lipeam de ea și așa întotdeauna genunchii mei goi se așezau pe poala fustelor

ei. Ea uneori plângea, își ținea fața în mâini, eu după puțina mea rugăciune mă uitam. Vedeam multe, dar, copil

de la țară, le pricepeam după mintea mea.

Bunica a scos bani din batistă, a legat-o la loc și am mers să facem Drumul Crucii. Atunci nu știam că acel

urcuş pe trepte și fără, se numește așa.

Am ocolit spre dreapta și am ajuns la statuia Fecioarei Maria. Mi-o amintesc îmbrăcată într-o rochie de

mireasă cu flori și perle, cu o coroană albă pe cap. La picioarele statuii erau atât de multe lumânări topite, încât

se făcuse un pârâiaș solidificat, lucios ca o miere de albine. Statuia învelită în pereți de sticlă acuma avea

geamul din față dat la o parte. Poate fiindcă era prima statuie a Fecioarei Maria pe care o vedeam, am rămas

atât de impresionată de frumusețea ei, că nu am mai putut să o uit nici până azi. Mi se părea că mie îmi

zâmbește, mi se părea că știe că mama mea este la un pas de moarte, și privind-o mă linișteam treptat. Nu

știam ce să-i spun, dar știam că am venit pentru mama.

Am urcat dealul mai mult in genunchi. Vedeam oamenii în genunchi și îi mai vedeam cum scot niște bobițe ca

de grâu din pământ. Am aflat că erau lacrimile Maicii Domnului și aduse acasă sunt „de leac”. Mi-am umplut

batista cu „lacrimi” sfinte și am ajuns sus de tot la ultima statuie a lui Iisus înviat din morți. Am pus mâna pe

statuie așa cum făceau toți, apoi m-am uitat de jur împrejur. Am văzut scara, ceva din acoperișul bisericii

mănăstirii, pădurea verde și jos, umbrită, lângă contrafortul bisericii, minunea casetei de sticlă cu Fecioara

Maria și ușoara flacără a lumânărilor aprinse la picioarele ei.

Am coborât în grabă, fiindcă bunica a zis să nu pierdem trenul. Ţineam batista strâns, așa cum țineam

busuiocul sfințit primit duminecile de la biserică.

Nu știu dacă și eu am contribuit cu ceva, dar mama a început să meargă spre vindecare.

* * *

* * *

Oricât de greu sau de

ușor este acel drum al

omagierii Sărbătorii Maicii

Domnului, se simt în timp

efluvi i le benefice ale

evlaviei.

Peste douăzeci de ani am intrat din nou în biserica Mănăstirii. De data aceasta singură, bunica fiind plecată în

ceruri. Poate îngrozitoarele ei suferințe, fără morfină, și faptul că se ruga să primescă ea durerile noastre, au

purificat-o, și de acolo de unde este mai privește spre imaginile sfințite de pe pământ.

Maiestuozitatea Mănăstirii, acel gang ducea spre chilii, sobrietatea momentului, liniștea densă, momentul

meditativ și pios m-au pătruns din nou. Am plecat cu sufletul plin de trăinicia momentului.

Monumentala biserică nu era luminată. O singură lumânare ardea lângă altar. Am mers îndelungat prin

apropierea pereților. Apoi m-a întâmpinat un preot care m-a condus în culoarul muzeu al mănăstirii, lăsândumă singură. Documente de tot felul atestau crearea și viața acestui edificiu. Poze de donatori, scrieri religioase

erau înșiruite pe pereții acelui gang.

De aci la un alt interval de

treizeci și cinci de ani am

mers la festivitatea de

S f â n t a M a r i e M a r e

însoțindu-i pe nepotul

meuși pe fiica mea, care

urma să se nască. Acea zi

a fost o adevărară zi de

penitență pentru mine,

având mereu grijă să o

feresc pe fiica mea de

mulțimea impetuoasă, să o

conduc prin labirintul

fostelor mele experiențe

atât de îndepărtate în ani.

Poemă simplă pentru durerea mea

Din unghere mă năpădește groaza.

Tată,

Prin somn îl simt îngenunchiat alături de visul meu

Și mâinile-ți moarte mi-au luat viața de pe buze,

În racla ta răsare soarele vre-odată?

Și-l văd pâlpâind în lumina candelei,

Îl aud șoptind, îl aud umblând;

Adormirea ta mi-a îmbătrânit inima

Pe care oamenii mi-o cred încă senină

Lumina a fugit râzând,

Mi-e frig…

Îți ghicesc sufletul mângâindu-mi fruntea,

De-asupra icoanei.

Întunerecul urlă și teama mă'năbușe.

… Tată,

(poem apărut în „Luceafărul” – ianuarie 1936)

Anul 16 · Nr 60

„Domnule Eugen Ionescu”, a fost întrebat într-un interviu, „care e cea mai mare durere a dumneavoastră”?

„Cea mai mare durere e că soția mea și fetița mea vor muri într-o zi”.

Noi, pământenii, ca locuitori vremelnici ai acestei planete, în marea noastră majoritate ne temem de moarte

sau cel puțin regretăm despărțirea de această lume. Felul în care ne raportăm la plecarea din ea ține, în mare

măsură, de structura spirituală sub a cărei palmă ne naștem. Deși pe undeva mă repet, reamintesc faptul că

dacă ne-am născut sub cupola creștinismului, după „trecerea la cele veșnice”, ne așteaptă „învierea de apoi și

viața veșnică”, dacă ne-am naște sub cupola hinduismului, undeva pe valea Indului, în India sau în alte țări ce

au împărtășit această credință, după mai multe cicluri de purificare, aici, în această lume, am deveni sine din

sinele suprem, adică ne-am contopi cu zeul Brahman etc. În lumea modernă, lume în care s-ar părea că

tradițiile, încet, încet, tind spre dispariție, promisiunile tuturor cultelor religioase, cu excepția celor radicale, sunt

din ce în ce mai puțin luate în seamă. Locul lor este preluat de tot ce pune pe masă, în special, fizica cuantică, în

general, știința ca ansamblu al tuturor cercetărilor. La mijloc, între legătura firavă, de tip tradițional și cea nouă,

etalată de către știință, îndoiala, apoi durerea, chinul și, desigur, plictisul în a tot aștepta vremurile bune,

făgăduite omului. Lipsa de încredere își are rădăcinile în el, în om, stă în firea sa, ține de instinctul de

conservare, un fel de precauție în cunoaștere, însă ștergerea încrederii de pe chipul oricărei ființe ține, pe de o

parte, de biserică, instituție ca oricare alta, pe de altă parte, de structurile social politice ce nu mai pot furniza

speranță și încredere. Când politicul oferă doar amăgiri și minciună, disprețul și ura fierb până și la cel mai

neînsemnat colț de stradă. Odată ajuns cuțitul la os, anarhia își spune cuvântul. În astfel de situații, omul, în

disperarea sa, irațional, preferă moartea în locul vieții. Urmează revolte, războaie civile, într-un cuvânt,

dezumanizare. Părăsit, într-o lume potrivnică „omul devine lup împotriva omului”. În varianta pesimistă, atunci

când înțelepciunea nu mai există, când comunicarea și înțelegerea este înlocuită de amenințare, războaie

între națiuni, de-aiurea și artificial învrăjbite, sunt inevitabile. Iresponsabilitatea celor ce conduc popoarele

depășește oricare limită. Peste omenire, haosul, iar ieșirea omului din lume și din propria-i istorie, mizerabilă și

absolut nefirească.

Scos din turmă, fiecare pleacă în felul său, de cele mai multe ori neîmplinit, regretând și cu conștiința pătată.

Puțini sunt cei împăcați cu viața și cu semenii. Apoi teama de necunoscut ne agață de orice. Exceptând cazurile

patologice, doar suferința prelungită și chinurile îndurate îi fac pe oameni să-și piardă sensul vieții. În astfel de

situații nu poate fi vorba de sinucidere, ci pur și simplu de singura formă de a se „salva” din cruzimile unei vieți,

în care, de cele mai multe ori, te aruncă structurile social-politice, prin activiștii plesniți de duhoarea obedienței.

Ani la rând, în preajma mea s-au mișcat oameni, fiecare cu forma sa de a fi și de a se mișca în lume. Unul

dintre ei mi-a atras atenția. În tinerețe, el, Ionele al Ioanei lui Ionele, un bărbat chipeș, ce plesnea de sănătate.

Ca oricare om din timpurile sale, și-a făcut o casă, apoi o familie, într-un cuvânt, a intrat în rândul lumii. Prin anii

`60, când activiștii ciumei din răsărit, băteau toba cu scoaterea țăranului român din matca sa, la mezat, cu

colectivizarea, pentru a nu-și pierde pogoanele de pământ, de pădure, de fânețuri și animalele, sursă a

existenței lui și a familiei sale, a fugit în munți, împreună cu alți săteni. Potera securistă după el, până la

Am început acest subcapitol cu acest citat din emisiunea Profesioniștii, realizată de către Eugenia Vodă, la

TVR, în primul rând pentru a arăta înălțimea, statutul, noblețea sufletească spre care trebuie să tindem în

asceza noastră, ca oameni iubitori de oameni, în al doilea rând pentru a repune în scenă ideea conform căreia,

omul conștient de sine, chiar și prin simpla sa prezență în lume, este preocupat de moarte, de cele mai multe

ori, în aceeași măsură în care este preocupat de viață. Altfel spus, atunci când uiți că ești muritor, abia atunci

cotești spre cărarea disperării.

Despre moarte,

formă firească de a trăi în nefirescul vremurilor

Nicolae BÃLAªA

Petroșani. Acolo l-au priponit. Opt luni mai târziu i-au dat ca singură șansă de revenire în lume, munca prin

reeducarea în fundul unei mine din care, în cel mai rudimentar mod, se scotea cărbune. La intrarea în

„șut”/schimb, grija orânduirii pentru binele omului: o zeamă lungă, un colț de pâine neagră și, pentru amorțit

conștiința, o cană cu rom, un fel de amestec de alcool industrial, coloranți și zahăr ars. La ieșirea din tură,

pentru a pune pe roate viciile și dependența individului, un pachet de tutun ordinar și încă o cană cu băutura

minune, băutură ce, pentru neghiobii vremurilor, reprezenta primul pas spre cele mai înalte culmi ale societății

multilateral dezvoltate. După câțiva ani, în urma unui accident în galeriile subterane, accident de care se

făceau vinovați tocmai neghiobii, idioți ai regimului, pentru a nu exista ca martor, l-au mutat, la sute de kilometri,

pe un șantier al unei termocentrale. Deși nu era calificat, l-au specializat peste noapte în construcția coșurilor

de fum. La peste 80-100 de metri spre cer, de pe o platformă de nimeni garantată, puteai muri în cădere, până

să atingi pământul, iar de vină era vântul. Dincolo de vânt, desigur, cana cu rom își cerea de-acum ea dreptul.

Dacă nu aveai ce mânca dimineața sau seara, nu crăpa pământul, însă dacă lipsea romul, același pământ se

aprindea. Cu tutunul, același blestem.

Ani buni la rând, cu o hârtie falsă în buzunar, hârtie fără de care oricare analfabet pe post de șef de echipă,

parte a sistemului, te putea trece la târnăcop și lopată, a tot fost șantajat să tot construiască coșuri de fum

pentru termocentrale sau combinate chimice, să tot urce pe fel și fel de platforme, la zeci de metri deasupra

pământului, fără a ști dacă se va mai întoarce întreg de acolo.

Cum ulciorul nu merge de multe ori la apă și într-o zi plesnește, în același fel și cu Ionele. La numai 33-34 de

ani, într-una din zilele fierbinți de vară, la sfârșitul programului de lucru, lângă stresul zilnic provocat de frica cu

care trăia zi de zi, a adăugat un „duș” rece, făcut la o pompă de pe strada din preajma locului de muncă, și două

beri cumpărate de la o dugheană. La doar câțiva pași, un preinfarct și o insuficiență respiratorie a dat cu el de

pământ. A ajuns la spital, iar acolo, ca în mai toate vremurile din România, lipsea una, alta, lipseau cam toate,

cu excepția indicațiilor de partid, indicații conform cărora poporul român, deși lipsit de orice perspectivă, trebuia

să fie sănătos tun. Forțat de împrejurări, Ionele s-a întors la muncă. Două săptămâni mai târziu, când încă nu

apucase să urce pe platforma coșului de fum, a făcut infarct. Aavut noroc! După intervenții și alte intervenții, o

salvare l-a dus la un spital din București. Greu de explicat cum a scăpat cu viață, însă un an mai târziu, Ionele,

cunoștința mea, s-a pensionat.

Statul, indiferent de forma sa politică și indiferent cât de bogat ar fi, atunci când te vrea doar forță de muncă

productivă, cu un oarecare grad de libertate în mișcare, are toate mecanismele financiare cu ajutorul cărora te

face să trăiești de pe o zi pe alta. Prin astfel de timpuri au trecut toate popoarele lumii, inclusiv poporul român,

popor furnizor doar de generații de sacrificiu. Generații după generații! Ideea unui viitor luminos a fost momeala

vremurilor. Personajul meu, ca de altfel noi toți, am mușcat din ea. De ce? E o altă discuție.

După o scurtă perioadă de timp, la locul de muncă se comporta ca și când nu i se întâmplase niciodată ceva.

Anturajul, dependența de tutun și alcool au reapărut, iar stresul s-a strecurat din nou în toată fiziologia sa. În

una din perioadele de recuperare, în Bucovina, la Vatra Dornei, i-a apărut, pe gamba piciorului drept o

ulcerație. Până să ajungă din nou acasă, la unul din spitalele regionale, ulcerația s-a mărit și a devenit

dureroasă. Trombi îi blocaseră circulația sângelui în zona respectivă a piciorului. Fără să vrea, a ajuns iarăși la

mâna medicilor. De data aceasta, șansa nu i-a mai zâmbit. Flocea, medic chirurg, un arogant și un nepriceput,

ce doar terminase pe undeva, prin țară, la nu știu ce spital, rezidențiatul, i-a făcut „o circumvoluţiune”, în ideea

de a face ulterior curățirii zonei, un transplant de piele. Neatent și fără îndemânarea necesară, din punctul meu

de vedere, dintr-o culpă evidentă, i-a secționat artera piciorului. Până să cauterizeze vasele de sânge, aproape

instantaneu, pacientului i s-au înnegrit degetele de la piciorul bolnav. Desigur, i le-au amputat, dar fără

rezultate. Cangrena s-a ridicat pe picior în sus, de la o lună la alta și tot cam la aceeași perioadă, specialistul în

ciuntit și despicat oameni, un fel de criminal autorizat, i-a amputat din picior până ce a ajuns aproape de șold.

Suferința lui Ionele trecuse cu mult de limitele suportabile ale unui om normal. Timp de aproape doi ani și

jumătate, ridicat pe brațe și așezat pe tărgile unor salvări ponosite, cunoștința mea a făcut drumul dus-întors

casă-spital. Când rana de la șold aproape că se închisese, ani la rând chinuită de gânduri și de lipsuri, în urma

unui accident vascular cranian, soția i-a murit. Din acel moment Ionele și-a pierdut definitiv sensul vieții. În

Om în toată puterea cuvântului, cu responsabilitatea întreținerii familiei sale, fără resurse financiare, odată

ce s-a pus, cât de cât pe picioare, s-a întors la lucru. Drămuitorii vremurilor nu l-au mai urcat pe un coș de fum, ci

pe o macara turn cu o comandă electrică dintr-o cabină la doar doi metri deasupra pământului. Ionele părea

împăcat cu sine, mai ales că, din șase în șase luni, putea merge când la Buziaș, când la Vatra Dornei, să-și

trateze și să-și protejeze inima.

Anul 16 · Nr 60

O avea dreptate Eugen Ionescu, n-o avea?!…

Doamne, – se „ridică” Eugen Ionescu împotriva lui Dumnezeu – „ai făcut rău, ai construit-o rău viața, nu

trebuia să începi cu nașterea, trebuia să începi cu moartea. Dumneata mă faci, dumneata mă faci sănătos, mă

faci frumos și începi să mă demolezi!… ”

momente de luciditate, deși suficient de rațional, nu mai înțelegea nici de ce a fost adus în lume, de ce a fost

născut, nici de ce a trăit și nici de ce nu i se sfârșește chinul. Nu mai putea înțelege rostul lumii.

Câteva luni mai târziu, alți câțiva trombi au blocat circulația în piciorul celălalt. Chinul, mai ales la nivel mental,

a revenit. S-a mai dus până la spital doar cât să asculte vorbele unui alt medic chirurg, atunci de gardă: „trebuie

să te operăm”. „Nu, domnule doctor, încerc și în altă parte” – a fost răspunsul său categoric.

Târându-se ca un câine, ce voia să moară departe de ochii stăpânului, a ajuns la un prim telefon din urgența

spitalului. M-a sunat pe mine și m-a rugat să îl duc acasă. Mi-a arătat o anume sumă de bani, semn că mă

plătește. Înainte de a părăsi orașul, am mers la magazinul de pompe funebre. Acolo, și-a ales, apoi a probat un

cosciug. L-a achitat și s-a înțeles cu vânzătorul să îl ridice a doua zi. Următorul popas a fost la un magazin de

haine. L-am însoțit peste tot. Și-a cumpărat chiloți, cămașă, ciorapi, cravată, un costum și o pălărie. Într-un

cuvânt, „hainele de moarte”. Ultimul popas a fost la el acasă. Acolo mi-a dat toți banii ce îi mai rămăseseră. „Din

ăștia oprești și tu pentru binele ce mi l-ai făcut, iar cu restul mă duceți la groapă. Plătești doar groparii și preotul.

Aprindeți și voi, după datină, vreo lumânare, două. Restul nu mă interesează.” – mi-a zis și parcă extenuat de

un drum lung, s-a întins pe pat. Părea mai liniștit ca oricând. Două zile mi-a povestit întreaga lui viață, din care,

în parte, am spicuit anterior, apoi a tăcut. Nu s-a văietat de nimic. Nu mi-am dat seama dacă îl mai durea ceva.

Respira și atât. O săptămână mai târziu, ne-a părăsit. Înainte de a-i ieși sufletul, parcă a vrut să îmi spună ceva

despre această lume, însă nu a mai putut. Ce voia să îmi spună?! Nu știu!…

THEODOR AMAN · CU BARCA

Anul 16 · Nr 60

Zborul spre Statele Unite urma să aibă loc în 21 iunie 2012. Un drum lung şi obositor, până pe Coasta de

Vest, în oraşul îngerilor. Cu biletul de avion în buzunar, cum se spune, mă adâncisem deja cu gândul în ideea

de tihnită vacanţă californiană. Când, aşa, deodată, telefonul, care avea să schimbe cursul aşteptării mele şi a

evenimentelor, cu iz de aventură, trăită mai întâi la Cluj, apoi la New York, alături de comunitatea românească

din marea metropolă americană. Ce se întâmplase? În 10 iunie, din îndepărtata Canadă, părintele Dumitru

Ichim, poetul îmbrăţişărilor de umbre şi al cuvintelor de laudă îndurerată îşi făcea drum, cu sufletul bolnav, în

chilia tăcerii mele. Avea vocea tristă, resemnată, înfăşată într-o durere de lacrimă uscată. Dorea, fără vreo

introducere, să-şi ia rămas bun pentru ora întoarcerii în veşnicie. Plecase înaintea lui, în urmă cu doi ani,

Florica, poetă şi ea, după aproape două decenii de rugăciune la porţile disperării, ca să poată vedea, de

dincolo, începutul de speranţă a celor rămaşi să împlinească, prin jertfa iubirii şi a credinţei, rostul căderii lor în

lume. Fiindcă, ce altceva era biserica ortodoxă, ridicată din temelii la Kitchiner, lângă Toronto, decât bucuria de

a celebra singurătatea, când toate în jur păreau să se cearnă, arghezian, ca o cenuşă a ţărânii.

Pe scurt, părintele se afla în faţa morţii. O vedea, îi simţea respiraţia, îi auzea foşnetul de întuneric. De la

mine dorea doar să mă gândesc cu dragoste la el. Au urmat clipe, cărora îmi este imposibil, acum, să le măsor

pustietatea. Le-am trăit atunci ca pe un imens deşert al minţii. Ce să spun, cui să vorbesc? Cum poţi fi, în astfel

de momente, slujitorul disperării celuilalt şi cum poţi dărui celuilalt din ceea ce îţi lipseşte ţie însuţi? Nefireasca

tăcere a fost un lung priveghi al inimii. Şi mi-am dat seama, pentru întâia oară, ce-nseamnă să fii fericit cu

Duhul, cu lumina din tine, cu umilinţa tulburării tale. Era ca o ispită: să-i spun că Dumnezeul în care crede nu

este al morţilor, ci al viilor şi că adormirea din întristare este ea însăşi un păcat? Prin urmare, părinte, i-am zis,

pregăteşte-te de biruinţă, nu de înfrângere, gândeşte la veşmintele puterii de sus, nu la iarba câmpului de jos.

„Bucuraţi-vă” este cuvântul Învierii, şi cine şi-ar permite să intre cuprins de spaimă în acest templu al

făgăduinţei? Părinte, am încheiat, eşti poet, luptă împotriva resemnării, ia de pe cuvinte fâşiile de pânză,

scoate-le din peştera tăcerii şi trimite-le să vorbească lumii despre bucuria preamăririi prin durere. Ca o

neînţeleasă răzvrătire a suspinelor lui Iov. Ai nevoie de ajutor? Te voi sprijini să-ţi faci cunoscută pricina

împovărării sufletului într-un volum de versuri. Iar promisiunea să fie aceasta: dacă voi avea mâine

manuscrisul, vei primi, în zece zile, cartea tipărită. Lasă moartea să-şi îngroape morţii ei. Cum spuneam, era 10

iunie. Uitasem că în 21, a aceleiaşi luni, urma să traversez două continente şi un Ocean, cu o destinaţie în care,

dintru început, poeziei nu-i rezervasem nici un loc.

Adoua zi am primit manuscrisul unui excepţional volum intitulat Psaltirea apocrifă a dreptului Iov. Puteam să

nu-mi joc rolul bunului samarinean până la capăt? Cu sau fără doi dinari, ideea cărţii luase chipul harului de

vindecare şi odihnă. În taină, se-mplinesc feluritele slujiri! Ce era să fac? Duc vestea poetului Vasile G. Dâncu,

directorul Editurii Eikon, şi-i prezint întâmplarea ca pe o mare descoperire a puterii sufletului viu şi a împăcării

cu noi înşine prin neştiuta taină a cuvântului. Îi explic, pe îndelete, mica dificultate în care mă aflu şi-l rog,

împreună, să găsim soluţii pentru această fericită strâmtorare a unui rar prisos de laudă în slăbiciuni. A fost

înţelegător, generos şi sincer. Cele câteva zile de lucru la carte nu mi s-au părut mai lungi decât o plimbare

îngândurată prin anotimpul plin de îndoieli al propriei mele vieţi. În 19 iunie, volumul era tipărit, într-o formulă

grafică de excepţie. Expediez autorului primele treizeci de exemplare, în 20 iunie, pentru o ipotetică lansare a

lor la „Săptămâna culturii româneşti”, de la Hamilton (Canada). Celelalte vor fi expediate, în absenţa mea, prin

bunăvoinţa editurii. Cât de elementară şi, totuşi, cât de sublimă această poveste. Acest popas al morţii, în care

un poet îşi odihneşte inima în plinătatea de lumină a propriei sale poezii. Ca un Iov îmbrăcat în trufia nefericirii

lui. În trufia neputinţei de a înţelege, blagian, nu atât drama noastră, cât „singurătatea ascunsă” a lui Dumnezeu

în noi. Există în volum, ca şi în textul biblic, o cutremurătoare nedezlegare a lui Dumnezeu de om, aşa cum

există şi o înfricoşătoare nedezlegare a lui Hristos de suferinţă (agonia în versiunea lui Pascal). O scenă

Aurel SASU

O poveste adevărată

Duminica, la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, a părintelui Theodor Damian, are loc, în sala socială,

obişnuita liturghie de după liturghie. Sunt orele de socializare, de cunoaştere, de trăire spirituală şi de

vindecare sufletească unii prin alţii. Cele de-acum sunt dedicate lecturii din Psaltirea apocrifă. Mi-am amintit un

mai vechi dialog cu părintele Dumitru Ichim. De câteva luni, îi plecase, în „eternitatea preexistentă” (D.

Stăniloae), soţia Florica Baţu, sensibila poetă a „înaltelor strigări de albastru” şi a luminilor înfăşurate-n vânt. Îl

întrebasem pe părinte, de ce se pleacă argilei spicul, de ce-şi pleacă „genunchiul de lumină” înaintea

secerişului! E ultimul gest de reverenţă pentru ceea ce va fi, a fost răspunsul. Pentru ceea ce, ca „schimbare la

faţă”, va fi pâinea euharistică. Bobul de grâu devenit biserică, vedere care vorbeşte şi şoaptă care tace.

Naşterea de lumină, de la capătul naşterii din lut. La ineditul recital de poezie, am hotărât, prin urmare, să citesc

Hieroglifa spicului şi La frângerea pâinii. Prima: „Nu lacrima, / ci steaua unghiului mă toarce: / «Pământ eşti / şi

în pământ te vei întoarce…» / Taci, cugete – / pustiului splendoare de ciulină – / chiar şi din aur buchea de ţi-ar fi,

/ să nu-ndrăzneşti să-mi spui / că-n lut am fost şi-n lut am să reviu, / că inima mi / mai bine eu mi-o ştiu; / tot

timpul după chipul Lui – / în străvezimi – Lumina / mi-am limpezit-o strecurând pământul, / iar de-a rămas din el

vreun pic, / e că m-asemăn cu Cuvântul / ce L-a semnat pe Dumnezeu / chiar şi pe porţile de iad / cu hieroglifa

aplecată-n spic.” Adoua (fragmente): „… dar nu de greutate, / la amiază, / spicul de grâu / se apleacă argilei / şi

nici de povara de rază / a minutarului. / Nimeni nu i-a zămislit / cunoaşterii / clipa ce şi-o clipeşte cântarului /

când către tină îşi coboară / genele de fecioară. / Ce face atunci – se închină? / Au e răpită în note înalte de

cleştar / naşterii de lumină? / «… poate fi, poate fi…» / peste umăr şopteşte duhul din glie / zvârlind până la cer, /

din crengile singuraticului păr – / o ciocârlie /… / «Spicul îşi pleacă într-o parte capul / să audă nevăzute stele în

amiaz / vibrându-şi lacrima-n amar ca roua.» / Era la ora a noua, / dar vorba e ascunsă de norod, / că nu e sunet,

ci frământ luminii / ce-a mai rămas de la potirul Cinii / când spicul de grâu / îi slujea cu al inimii rod. / Numai în

clopotniţa paiului / mai pâlpâiau grelele / pe care le desferică / stelele, / nopţilor noastre zicu-le. / Spicule, / când

bobului dai formă / şi-l faci biserică, / Mirelui care te aduce / să i aminteşti că ne-am cunoscut / la frângerea

Pâinii / pe cruce.”

Se schimbase ceva în viaţa, în „moartea” părintelui? Cu siguranţă. Trecuse o lună de la apariţia volumului.

La sfârşitul lui iulie, în drumul spre casă, fac un popas strategic la New York. Scopul: să-l aduc în State, la

„Întâlnirile de vineri”, ale Cenaclului „Mihai Eminescu”. Şi, iată, minunea: acolo unde demersurile prietenilor

eşuaseră, izbuteşte recunoştinţa (toate sunt ale lui Dumnezeu!). A fost o seară de vis la „Romanian Garden”.

Doamne, cum se frângeau euharistic cuvintele şi cum, în negrul veşmintelor, se cuibărea lumina cea

neînserată. Cum se desena poezia în hieroglifa trupului duhovnicesc şi cum se sculpta vocea, cu de la sine

bucurie, într-o fericită lepădare de sine. Poetul vorbea din adâncul inimii lui Iov. Căuta „limanul ultim din cuvânt”

şi ne arăta nouă, celor mulţi, cum să nu ne scădem lui Dumnezeu prin umilinţă. Cândva, omul a purtat, spre

Golgota, crucea lui Hristos. Acum, acolo, în acele clipe de tâlhărire a cerului, Hristos, cu siguranţă, purta crucea

părintelui Dumitru şi-i încuraja „gustul de a fi”. Ce mulţumire mai mare puteam avea? Ne-am despărţit spre ora

miezului de noapte. Îi rodise pe faţă un zâmbet de pustnic pentru care viaţa începea din nou să fie un tot al

stărilor de vis. Se întorcea în Canada, pus ca un Iov, în starea lui de început.

memorabilă din carte! Hristos coboară de pe cruce şi se adresează lui Iov, celui din gunoi: „nu de apă, ci de tine

mi-a fost sete”. De vaietele tale vrea să spună versul! Fiindcă, trec spre înviere prin pustia rănilor tale şi beau, la

Cina cea de taină, paharul făcut din lutul tău. Să mărturisim, i-am spus, într-un final, părintelui Dumitru Ichim,

trufia desăvârşirii acestui lut. Pe care se află urma sărutului de două mii de ani al lui Hristos.

Am fost oprit de sunetul strident al unui telefon. Suna, tocmai din Canada, părintele Dumitru Ichim!

Întâmplare, coincidenţă? Nu ştiuse nimic nici despre improvizatul nostru salon de poezie, nici despre

minunata-mi pescuire lirică. „Fericită petrecere în sfinţenia bobului de grâu” au fost, totuşi, cuvintele lui de

despărţire. Şi mi-am zis: cât de frumos ştie înflori, uneori, necunoscutul dintre noi!

Anul 16 · Nr 60

„Mircea Florin Şandru (poet foarte talentat) este autorul unor admirabile poeme sentimentale închinate oraşului

modern: tandre şi ironice, «realiste» şi pline de imaginaţie, dense de obiecte, concrete până la senzualitate şi,

totodată, fantastice, magice, vrăjite. Cultivate şi originale, elegiile acestea redescoperă vorbirea poetică: poezie fără

sfială retorică, de o discursivitate vibrantă, incantatorie.” (Nicolae Manolescu, „Cărţile tinerilor”, în România literară, nr.

34 din 1974).

„Mircea Florin Şandru este fascinat pur şi simplu de oraş, locul în care se poate înregistra maxima concentrare pe

metru pătrat de real, fantastic, linişte, singurătate etc. Poetul simte acest amestec – format din frenezie şi absenţă,

culoare şi orori cromatice, social şi individual – drept un combustibil magic, ce dă unicitate acestui univers care este

oraşul, ce-i asigură mai ales puterea.” (Dorin Tudoran, „Siguranţa oraşului”, în Luceafărul, nr. 38 din 1975).

„Privit de aproape, Mircea Florin Şandru îmi face impresia unui om care

a visat la umbra unui nuc imens şi care, povestindu-şi imprudent visul,

îşi încarcă vorbele din răcoarea şi foşnetul rău prevestitor al frunzişului

malefic (pe care o credinţă populară îţi recomandă să-l eviţi) cu o

energie neobişnuită, răbdătoare, dar mereu izbucnind cu ameninţarea

unei descătuşări fantastice. În versurile lui pluteşte permanent o umbră

care împrumută peisajului sufletesc ori citadin – aidoma umbrelor lui De

Chirico – conturul emoţional al unei nelinişti superioare, al unei spaime

latente ce refuză spiritul eliberator în favoarea melodicităţii reduse la un

firicel de sânge stors din memoria afectivă, din obiecte, din locurile

cândva colindate aievea.” (Traian T. Coşovei, „Pro amicitia” în SLAST,

nr.59 din 1982).

Referinţe critice (selectiv)

„Debutul excepţional al lui Mircea Florin Şandru are loc într-un moment în care e greu să se vorbească întotdeauna

de sunete distincte. Autorul „Elegiei pentru puterea oraşului” vine cu un univers poetic original, distinct de al altora, cu

un ton liric în care motivele vârstei se prefac în viziuni remarcabile, impresionante. Conştiinţa poeziei este la el mult

mai puternică decât prejudecăţile tematice, influenţele sunt asimilate şi nu se disting decât la o lectură atentă”. (C.

Stănescu, „Mircea Florin Şandru, Elegie pentru puterea oraşului”, în Luceafărul, nr.29 din 20 iulie 1974).

„Mircea Florin Şandru este unul dintre rarii poeţi autohtoni pentru care mediul citadin devine element poetic nu doar în

virtutea funcţiei tradiţionale de termen contrastant, de factor de opoziţie.(…) Încorporat organic unei sensibilităţi pentru

care civilizaţia devine natură, spaţiul urban nu e la Mircea Florin Şandru nici prilej de viziuni terifice, nici pretext de

tablouri futuriste; dintr-o prezenţă simbolică sau decorativă oraşul este prefăcut în realitatea unică şi unitară în care se

desfăşoară întreaga existenţă. Marile aglomerări urbane poartă astfel «în matricea lor un mister fără moarte»,

aspectul labirintic dă sugestia eternităţii.” (Mircea Iorgulescu, în volumul „Scriitori tineri contemporani”, Editura

Eminescu, 1978).

„Vocea lui Mircea Florin Şandru a avut de la început prospeţime şi credibilitate prin firescul cu care şi-a asumat poezia

urbanului, nu ca temă, ci ca o lume constituită. Eliberat de prezumţia noutăţii artistice, poetul şi-a luat în stăpânire

teritoriul cu luciditatea şi sensibilitatea celui ce a înţeles că orice cântec despre noi este şi un cântec despre civilizaţia

citadină, un cântec prin care «oraşul intră în eternitate»” (Doina

Uricariu, „Poezia civilizaţiei citadine”, în România liberă din 13 august

1980).

„În realitate, toate aceste repetiţii fără crescendo, toată această

muzicalitate dezabuzată, departe de a duce la «ritualizarea

dramaticului», exprimă un dramatism paroxistic, un fel de paralizie a

voinţei care – psihologic vorbind – urmează în mod necesar după

căutarea îndelungată, fără succes, a unei soluţii. Mircea Florin Şandru

nu are atitudinea unui blazat, însă a intuit bine că vorbirea

dezarticulată, aproape mecanică, sugerând oboseala luptătorului de la

un moment dat, ne transmite nouă, cititorilor, cu mare pregnanţă,

sentimentul unei opoziţii faţă de agresiunea maşinismului, a

militarismului, a mercantilismului.” (Alex. Ştefănescu, „Efectul razelor

gamma asupra poeziei”, în Scânteia tineretului din 21 ianuarie 1982).

Mircea Florin ªANDRU

Voi face dragoste cu o călugăriţă hindusă,

Azi îl voi vedea pe Iuda, pe Lenin îmbălsămat,

Alcătuirea lui va pieri, cum trecător sunt şi eu

Cum nemuritoare se crede umbra acestor cuvinte,

Cel care îl priveşte în această clipă de pace

Cartofi, biscuiţi, lapte. E murdar,

Călare pe havuzul din parc

O trăiesc, respir şi traheea mea arde,

Mă las în voia viziunilor trecătoare,

Sudoare şi urină, femei pe o uliţă de ţară,

E neînchipuit de murdar în sera

Cu aloe şi varză. Eu nu sunt decât un ciorap fluturând,

Cum fără moarte se crede picătura de ploaie

Acum sunt viu, spun, această zi mi se dăruieşte,

E o floare arteziană. Aud, văd, pipăi

Când oraşul imens îşi ridică obloanele.

Şi voi ceilalţi, asemeni mie, vă bucuraţi

Ca o pleură verde stă sub fereastră copacul

Şi alta mai vie, într-o altă formă, se va naşte.

Rânjind în sicriul lui de cristal din Piaţa Roşie,

Şi pielea mea cântă, şi sângele meu

Mângâiat de vânt stă sub fereastră copacul

Alcătuirea lui va pieri, cum trecător sunt şi eu,

Respir printr-un filtru de carbon, îmi spun rugăciunea

Ca o pleură verde

Şi mă amăgesc că voi fi nemuritor.

Ca o flacără nevăzută stă viaţa în noi,

Ca o taină întâmplătoare. Apoi va pieri

Cel care îl priveşte în această clipă de pace.

Care fumegă şi se evaporă pe geam.

Cadavrul martorului incomod va fi aruncat în beton şi astfel

Va fi incinerat, şi urna se va pierde într-un oraş de provincie,

Cadavrul femeii va sta patru zile la morgă, apoi va fi donat,

Cadavrul martorului

Eu nu sunt decât amintirea mea despre mine.

Şi nu vor rămâne din el decât mici molecule de lavă,

Cadavrul dictatorului va fi scos din mausoleu

Va fi amestecat cu asfalt pentru noua autostradă

Cadavrul biciclistului lovit de bolid în seara de septembrie

Şoimul va fi absorbit de motoarele reactorului

Cadavrul fluturelui va deveni nisip şi va fi împrăştiat în cele patru vânturi,

Cadavrul deţinutului împuşcat în cap va fi îngropat în grădina închisorii,

Va fi aruncat în canal şi nu se va mai şti de el niciodată,

Şi acolo va dormi pentru totdeauna,

Va fi zidit la temelia noului hipermarket. Cadavrul iepurelui

Azi îl voi vedea pe Iuda

Iată-mă la masa de scris, comutat pe dicteu automat,

Desuurile prinţesei fâlfâie la fereastră.

Pot să scriu orice, pot să plagiez pe oricine.

Se înserează, apoi se face dimineaţă, apoi ninge, apoi plouă,

Cadavrul clipei se află în acest poem, poemul e un sicriu,

Cadavrul meu va fi descoperit după zece săptămâni,

Hai să bem, hai să dănţuim, hai să căutăm casa cu felinar roşu,

Hai să ne risipim vlaga în fata brună, în fata blondă, în roşcata cu ochi verzi,

În curând vom fi aruncaţi în beton, în asfalt, în canal, în crevasa morţii,

Maestrul de ceremonii trage cortina, spectacolul de gală s-a terminat,

Fustele Marii-Mume se ridică în timp ce ea stă pe capacul de aeraj,

După ce voi putrezi şi voi fi doar o umbră de oase.

De o rudă îndepărtată, laboratoarelor de chimie.

Desface picioarele şi ne primeşte, vom intra cu toţii în grota ei uriaşă.

În negresa care are pe fesele ei şerbet de nucă de cocos.

Cât de vii erau toate şi acum tac obosite.

Cum făceai tu salturi mortale

Hei, viaţă, jaguarule din stern,

Cum intra pieptul tău în imensitate,

Cum zbârnâiau muşchii tăi, ca un avion cu reacţie,

Hei, viaţă, jaguarule din stern, ce nebună erai!

Cum aveai aur pe ghearele tale şi luminai,

Ce nebună erai!

Hei viaţă, felină sălbatică, cum cutreierai tu Pământul,

Şi acum stai umilă şi blândă.

Cum străluceau coapsele tale, pielea ta fremătândă cum şuiera.

Ce forţă aveai; auzul, văzul, simţul tactil

Un iepure şi fă-l salcâm, ia un salcâm

Dacă simţi că ai scris degeaba

Există undeva un ventilator care le împrăştie

Floarea poate deveni automobil, femeia -

Iar acum stai umilă şi obosită în cuşca sternului meu,

Hei, viaţă, jaguarule din stern, ce nebună erai!

Lucrurile pot fi de-ndată atinse, ţinute, părăsite,

În cele din urmă, când îţi simţi sfârşitul,

Fă-te păstor şi rătăceşte cu turmele

Şi fă-l fereastră. Dacă simţi că ai scris degeaba

Ia un crocodil şi fă-l iepure, ia

Sau Iov, sau Iacov, sau cine ştie cine.

O vaporoasă broderie. Nu există un scamator

Toarnă-le în forme noi, găseşte cheia

Prin care poţi desface cuvintele.

Şi altundeva o pâlnie care le suge.

În dosul zidului, şi acesta în grilajul de fier,

Cu botniţă, cu mădulare îmbătrânite, cu blana ta doar câteva fire

Între aceste două puncte, în vârtej, eşti tu

Se pot transforma unele într-altele,

Au această putere de schimbare. Fă-le să lucreze pentru tine,

Care face felurite trucuri, ci lucrurile, ele însele,

Schimbă-ţi numele, ascunde-te în munţi,

Urcă oile la cer, mergi şi tu odată cu ele

Acolo vei fi Petru sau Ioan, sau Emanuel,

Anul 16 · Nr 60

În care ticăiesc bombele teroriştilor,

În sălile de resuscitare ale spitalelor,

În sălile acestui timp cu miliardele lui de computere,

Unde sângele e un lichid banal, păstrat în recipiente de plastic.

În sălile marilor aeroporturi cu pereţii blindaţi,

Legate unele de altele şi totuşi atât de singure şi de reci,

În marile săli publice unde mă simt doar o cifră rece şi singură,

În sălile marilor tribunale unde condamnatul ştie că va muri,

În sălile de aşteptare ale gărilor în care nu mai opreşte niciun tren,

În sala aparatului de radar care arată feţe albe, feţe galbene, feţe negre,

Aştept sub copacii marelui bulevard

De zece ani n-am mai auzit privighetoarea,

Eram cu o femeie pe marginea unui râu, în munţi,

Trilul acela care tăia noaptea

Ca un pumnal mătăsos şi-mi dădea

De zece ani

O copleşitoare suferinţă. Las deschisă fereastra,

Şi roua se aşeza, ca un dar din cer, pe faţa noastră, pe iarbă.

De atunci n-am mai auzit privighetoarea,

Apoi se sting, ca apa care se scurge printre pietre,

Poate niciodată…

Ay, pielea ta, ca mătasea din cămaşa unui bey,

Presimt că nici în noaptea asta nu va veni,

Ca retina, când ochiul doarme întredeschis şi pare de sticlă,

Ay, picioarele tale lungi ca mestecenii într-o zi de stepă,

Şi zgomote felurite vin de la depărtare,

Ay, braţele tale atât de fremătătoare în bluza albă şi torsul

În clinii rochiei, şi rochia ca un steag verde, al sultanului,

Dar nu aud, nu aud privighetoarea,

De zece ani n-am mai auzit-o şi sunt trist,

Fluturând pe raiale. Ay, gustul tău de miere sălbatică,

De care nu mă mai satur. Perdea de fum să fac,

O misterioasă întâlnire.

Gustul tău

Când lumina îi face mai albi şi mai puri, şi ei râd sub coaja lor argintie.

Oraşul respiră ca un plămân uriaş

Ca un fuzelaj de marmură care poate luneca

Iar eu să gust, să gust până ameţesc

Sau în parc, ca şi cum cineva mi-ar fi dat

Nu te-am contrazis. Te priveam într-un fel ciudat,

Din regescul fagure. Ay, noaptea în care te-am cunoscut

Pe când răsfoiai un album cu Egon Schiele şi şopteai,

În sala vastă

Într-un autobuz întârziat, la Piaţa Romană,

Klimt e decorativ, Schiele e morbid, e un fel de urlet.

De atunci au trecut ani, dar pielea ta e la fel de fină,

Ca mătasea din cămaşa unui bey. Iar picioarele tale sunt la fel de lungi

Sau Egon Schiele? De bunăseamă Schiele, ai spus,

Pentru că e mai friguros, mai sumbru, mai nebun,

Culori violente. Te-am întrebat: Cine e mai bun, Gustav Klimt

Pentru că vedeai trupuri umile, trupuri triste,

Ca mestecenii într-o zi de stepă.

Cum priveşti un manuscris rar la Biblioteca Academiei.

Ţie, cea alcătuită din blândeţe

Un geam verde sau albăstriu, ca muzica,

În şirul de spaţii solemne unde fiinţa mea se face mică şi friguroasă,

Mă simt un animal trist de care nu are nevoie nimeni,

Lumină aurie de august, când vara e-n stingere

Paşi pe acoperişul fierbinte

Paşi pe cupole de sticlă de piatră,

În şirul acesta de săli care începe şi nu se mai termină,

Şi din răcoarea golului alpin,

Pe toată o strâng într-un vas şi ţi-o dăruiesc

Lumină aurie

Şi din atingerea de catifea a mării.

Şi din har, şi din smerenie, şi din bucurie.

Ţie, cea alcătuită din uimire

Lumină aurie de august, foton cu foton

Pulsând în imensitatea vesperală,

Pe toată o strâng într-un vas şi ţi-o dăruiesc

În sala vastă a puterii unde furia zilei

Şi care nu mai simte nimic dacă îl loveşti.

Pe toată o strâng într-un vas şi ţi-o dăruiesc

Doarme într-o mapă cu semnături.

Lumină aurie de august, strecurată prin mătase,

Ţie, cea mai frumoasă, şi mai îngândurată, şi mai singură.

Cum din burta unui monstru ai trece în burta altui monstru,

O cupolă de sticlă, o cupolă de piatră,

Un vitraliu. Un gol, o treaptă, un gol, o treaptă,

Unde totul e fără densitate şi sens,

Şi fără durere. Nemărginire şi umbră,

Tu respirând uşor în braţele mele.

Un salt în abis, în spectrul îndepărtat,

Uitare de sine, linişte, somn,

Plutesc în imensitate,

Ca un scufundător într-o mare ireală,

Ca un paraşutist orbitor pe meningele unei sfere.

Paşi pe acoperişul fierbinte,

Aripi în închipuire vâslind

Şi jos, departe, în risipire, oraşul.

O iubire a vieţii mele,

O amiază subţire ca pieliţa de argint a ochiului meu,

Ca degetele organistului, tremurătoare pe clape

Şi tu dormind, luminoasă, în braţele mele.

Strada docenţilor

Azi voi fi blând, te iert oraşule, toamna curge pe străzi,

Se subţiază încet pielea şi sângele, simt fiecare atingere

Ca o fiară. Adolescenţi blonzi pe nesfârşita alee, case de lemn,

Covoare de frunze în încremenitul muzeu, lumină pe lacuri.

O, corpul meu abandonat se trezeşte, îşi dă jos carapacea,

Cu fâşâit de mătase trece femeia într-un halou de parfum,

Fiecare celulă îşi deschide pragul sonor, aude, pândeşte,

Abandonează. Să rătăceşti singur, Să treci pe şoseaua Kiseleff, să te pierzi pe strada Docenţilor,

Ochiul o urmăreşte sclipind, apoi se întoarce în sine,

Anul 16 · Nr 60

Cu vene subţiri şi albastre şi luminează,

Ştii tu marea de lacrimi amare, încreţită de vânt,

Lumină dansând deasupra întunericului

Ca de piatră, ca de orb care plânge?

Pe balconul baroc – vioara, cămăşi pe frânghii, miros de cartofi copţi,

Forme de var, micelii, mişcări stinse de aripi.

Şi a morţii. Lumină deasupra uriaşei gropi

În genunea de piatră. Lumină şi blândeţe,

Ştii tu marea?

Fără soare, fără corăbii, fără pământ,

Toate aceste strigăte care cad

Maşini trec spre direcţii necunoscute,

Foc stins în pahare. Voci în surdină,

Poem în surdină, simţuri care lucrează tăcut în viscere, în pori.

Se subţiază încet pielea şi sângele, simt fiecare atingere ca o fiară.

Dumnezeire. Împrejmuire de stuf, aburi de la vechiul grătar,

Azi voi fi blând, te iert oraşule, toamna curge pe străzi,

Cu şobolani şi gunoaie. Lumină

Peste toţi cei care se sfâşie, care plâng,

Partituri risipite: „Pelerinajul Rozei” de Schumann.

Să te speli de furia zilei. Un înveliş alb se lasă pe case,

Lumină deasupra gropii

Oameni plutesc în lumină, pe străzi, se urmăresc,

Prin geamul deschis plânge „viola da gamba”.

Vom căuta o mică terasă. Aur îşi pune pe gheare vinul,

Care caută o ieşire. Lumină peste

Şi iertare, şi somn. Întinde mâna Ta

Întinde mâna Ta, Doamne, şi ne miluieşte pe noi.

Nimic pe toată întinderea, doar păsări cu zborul frânt?

Ştii tu marea închisă ca un mormânt?

Ştii tu marea înfiptă în cer, ca de sânge,

Ştii tu marea care totul înfrânge?

Ştii tu marea de lacrimi, mereu plumburie,

Ştii tu marea ciudată, lovind cu mânie

În farul străvechi, în faleza pustie?

Peste pielea ta palidă, peste chipul tău blând,

Ştii tu marea pe care te caut urlând?

(poeme din volumul „Casă în cer”,Editura Semne, București, 2022)

Peste coapsele tale în noapte sunând?

Împingând către ţărm apa ei de leşie?

Chiar şi sufletul, care-n sine se strânge.

Ştii tu marea din orbitele mele curgând,

Anul 16 · Nr 60

T.R.

Mihai

Eminescu

Sauve qui peut (variantă)

Albumul tău e un salon în care

S-adună fel de fel de lume multă

Și fiecine așaz-o foaie smultă

De la oricare-un snop de fraze seceri,

Spre-a-ți aminti trecutele petreceri

Condeiu-n mână tu mi-l pui cu sila.

Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,

Dar ea de-amicii tăi sfială are

Și eu să trec prin mândra adunare?

Apoi le răsfoiești filă cu filă.

Și de-oi vorbi, au cine mă ascultă?

Din viața sa, în versuri răbdătoare.

Privind în vrav prostia imobilă.

Acum dorești cu pana mea incultă

E împărțită omenirea

În cei ce vor și cei ce știu.

Ceilalți o cumpănesc ș-o scriu.

Viață unii dau problemei,

Ceilalți gândirei o supun.

Dar pace este între dânșii:

Când unii țese haina vremei,

Căci până azi domnește-ntr-înșii

Acărții tale graiuri sfinte.

N-a intrat viermele-ndoielii,

În cei dentâi trăiește firea,

Ceilalți a vremii coji adun:

Căința văd urmând greșelii,

Copil e ochiul lor când vede,

Al răului geniu arate-mi

Un om din viță pământească,

Ce unii fac iau alți-aminte.

Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi

Căci omul tot în tine crede.

Căci buni și răi trăiesc în tine,

De-a lor abateri li-i rușine,

Naintea ta să-ndreptățească;

Cuvântul tău e calea lor

Căci tu ești ținta tuturor.

Ei nu pătrund a ta mărire

Căci merit nu-i când nu e luptă.

Cu viața-n joc, cu mintea ruptă;

Din cărți străvechi roase de molii

Gândirea-n capul înțelept

Căci nu-i supusă lămuririi

Nimic nu știu, nimic nu pot;

Statornic, nemișcat învăț,

Mânând cu anii colbul școlii,

Privindu-ți firea cu dispreț;

Urmând a cărților străveche

Asupra ta ei nu se-ntărât

Ei cred făr-a fi înțeles,

Își împlu mintea cu eres.

Necercetând nimic în fire,

Virtutea nu mai e un merit,

La toate farmecele firii

E surdă azi a lor ureche

Se bat cu mânile pe piept.

Minune-i pentru dânșii tot.

Și-esplică totul enigmatic.

Legată-n lanț e a lor minte

Și rodul minții e sălbatec,

Se plac în mistice cuvinte

E împărțită omenirea…

Mihai Eminescu

Anul 16 · Nr 60

Volumul Din exil acasă… cu Eminescu de mână (Editura

Muzeului Literaturii Române, 2021), alcătuit de cunoscuta

cercetătoare a exilului literar și jurnalistic românesc, prof.

univ. dr. Mihaela Albu, cuprinde aproape exhaustiv scrierile

exilaților români despre Eminescu. Astfel alcătuită, lucrarea

constituie un important izvor de explorare a bibliografiei

eminesciene, dat fiind faptul că, până acum, cu excepția

cărților despre (sau și despre) Eminescu apărute în exil, dar

reeditate în țară, articolele sau studiile semnate de cei 29

de autori antologați, nu au fost cunoscute de eminescologii

de la noi și, deci, n-au intrat în circuitul bibliografiei

consacrate „omului deplin al culturii române” (Noica).

Despre Eliade se arată că acesta a cultivat de la început și constant imaginea lui Eminescu în străinătate, prin

mai multe fapte, cu scopul de promova și stimula literatura română autentică: a scos o primă revistă literară în

exil intitulată „Luceafărul” (1948), menționând că face trimitere la „numele celei mai de seamă opere culte

românești”; a prefațat prima ediție a poeziei lui Eminescu în străinătate, apărute la Biblioteca Română din

Freiburg (1949); a semnat studiul introductiv la o altă ediție, bilingvă – româno-portugheză, alcătuită de Victor

Buescu la Lisabona, cu traducerea în portugheză realizată de un mare poet, Carlos Quieroz (1951); a

Cum au interpretat scriitorii și publiciștii din exil creația lui

Eminescu, cu deosebire în dimensiunea ei poetică, mai

circulată printre ei decât ziaristica, o aflăm din scrierile

antologate. E drept, nu din toate, pentru că unele nu sunt

decât referiri ocazionale, cum ar fi semnalări ale publicării

unor culegeri de poezii eminesciene, sau ale unor

aniversări ale zilei de naștere, sau ale unor comemorări

privind un anumit număr de ani de la trecerea în eternitate,

dar sunt și suficiente articole și studii, pentru a nu ne referi și

la cărți, cu exprese intenții hermeneutice.

Unele contribuții interpretative pe care le putem întâlni în

volum ne sunt prezentate atât în prefața semnată de

Mihaela Albu, cât și în posfața lucrării, datorată renumitului eminescolog Theodor Codreanu.

În prefața intitulată Exilul cultural românesc sub semnul lui Eminescu, Mihaela Albu arată că, în deceniile

postbelice, scriitorii români din exil au promovat literatura română, scriind despre cărțile ei valoroase și, în

primul rând, despre opera eminesciană, pentru că, în anii de după război, în condițiile europene precare

material și tensionate ideologic, în care marxismul îi tenta și pe unii occidentali (Sartre), ei au văzut în

Eminescu cel mai elocvent exemplu de creator situat dincolo de interese înguste de clasă, dar ancorat în

cerințele,în ideile și sentimentele poporului său, congruente cu valorile universale și, prin urmare, un imbold de

creație de nivel universal. Mihaela Albu exemplifică o asemenea înțelegere cu aprecierile date de Mircea

Eliade și Vintilă Horia.

Însuși titlul cărții, care parafrazeză spusa lui Vintilă Horia

„Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână”, este cât se

poate de semnificativ pentru prețuirea de către intelectualii

exilați a creației eminesciene, enunțând explicit faptul că

aceasta a constituit un reper cultural permanent al exilului

românesc.

Din exil... acasă…

„cu Eminescu de mână”

Prof. univ. dr. Ioan N. ROªCA

În postfața volumului, Eminescologia exilului – Piatră unghiulară a rezistenței prin cultură, Theodor Codreanu

realizează un comentariu centrat pe ideile mari care structurează prefața scrisă de Mihaela Albu. Mai întâi, și el

îi apreciază pe Vintilă Horia, pentru că a infirmat teza pesimismului eminescian (ca și Emil Cioran, care a intuit

în capodopera Rugăciunea unui dac nu o notă sumbră, ci „o vitalitate intactă, o plenitudine”) și pe Mircea

Eliade, ca susținător al rezistenței prin cultură în fața ocupantului străin, prin apărarea tradițiilor culturale, a

elitelor și, desigur, a lui Eminescu, despre care afirma că este „cel mai strălucit geniu”.

În finalul postfeței sale, autorul reia și dezvoltă o semnalare a Mihaelei Albu, care, afirmând că unii

comentatori expatriați ai operei eminesciene au reușit „chiar și noi abordări”, adăuga: „așa cum se va vedea din

studiile lui Constantin Amăriuței, de exemplu”. Analizând exemplul dat, Theodor Codreanu arată că, porivit lui

Amăriuței (1923-2007), Eminescu a introdus în poezia sa viziunea stării pe loc, prezentă în folclorul poporului

român, care trimite la o stare preontologică sau stare dintâi: „la-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”. Este

vorba despre o trăire în care sentimentele de iubire sau ură împietresc în plenitudinea lor și nu cunosc căderile

și scăderile suferite în lume. Aceeași aspirație este identificată de Amăriuței și la Arghezi, Blaga și Ion Barbu.

Fără a mă referi la fiecare autor antologat, voi aminti numai faptul că, printre alte abordări înnoitoare întâlnite

în antologie, se numără și cele referitoare la Eminesu nu numai ca poet, ci și ca ziarist și ca om.

comentat în revista „Cuvântul în exil” (1963) volumul publicat de Rosa del Conte, Eminescu o dell Assolutto

(1961).

Râmân, desigur, de valorizat și alte contribuții oferite cu generozitate de antologie.

Semnatarul postfeței evidențiază, apoi, contrastul existent, în primul deceniu postbelic, între atitudinea

oficială din țară, de punere la index și, apoi, de filtrare proletcultistă a scrierilor lui Eminescu și efortul scriitorilor

expatriați de a-l face cunoscut Occidentului prin traduceri (precum ediția româno-portugheză din 1950, de

mare ecou printre personalități ale culturii europene) și prin relevarea valorii lui universale, impuse, ceva mai

târziu, și de cei doi exegeți străini, Rosa dell Conte (1961) și Alain Guillermou (1963), comentați cu entuziasm

de mulți literați români din exil.

Vintilă Horia este evocat, îndeosebi cu articolul „La 135 de ani de la nașterea lui Eminescu” (1985), pentru că

îl apreciază pe Eminescu în mod complex: 1) poet romantic („atât ca aspect exterior, cât și ca fond poetic, ca

suferință în fața unei lumi neînțelegătoare, ca bard al amorului disperat”), 2) „cercetător al unui folclor dătător

de cunoștințe legate de un inconștient colectiv profund religios”, 3) „visător pe marginea unei întregiri

sufletești”, împlinite în Marea Unire, ceea ce trimite la patriotismul și vizionarismul ziaristului politic.

Despre ziarist, este inserat un comentariu radiofonic din 1989 al lui Alexandru Ciorănescu (1911-1999),

intitulat Gândirea politică a lui Mihai Eminescu, publicat ulterior și în presa scrisă, iar despre om – textul semnat

de Ovidiu Vuia (1929-2002), de profesie medic, intitulat Spre adevăratul Eminescu, care constituie un fragment

din cartea sa cu același titlu, apărută la Râmnicu Vâlcea, în anul 2000. Ziaristul politic este apreciat îndreptățit,

în problema formelor fără fond, ca adept al schimbării treptate și nu bruște a societății. Totodată, se

argumentează că a folosit termenul de rasă în sensul de neam sau națiune și că nu a fost nici xenofob, nici

antisemit, ci s-a prununțat pentru acordarea cetățeniei, cu condiția ca aceasta să fie individuală, pentru cei

productivi și competenți, și nu colectivă și, de asemenea, să nu covârșească elementul autohton, pentru a nu

duce la destrămarea substratului național. Cât privește omul, în structura sa psiho-somatică, plecând de la

faptul că poezia La steaua a fost definitivată în 1886, doctorul Ovidiu Vuia infirmă teza de circulație mai veche a

existenței unui lues (respinsă mai de mult, în 1972, și de dr. Ion Nica) și susține că poetul a suferit de o psihoză

maniaco-depresivă, fără substrat organic.

Revenind la poet, semnalez și amplul eseu, din 1957, al lui Ioan Guția (1917-1998), Sentimentul timpului în

poezia lui Eminescu, în care autorul expică pesimismul eminescian față de pieirea inevitabilă a vieții prin

considerentul că poetul n-a trait viitorul ca o nouă dimensiune a timpului și, de asemenea, prin faptul că a

raportat durata umană discontinuă la durata continuă a naturii.

Și de toate pătimește

Ș-ai s-auzi cum iarba crește.

Ci trăiește, chinuiește

Prin autori mâncați de molii,

Și pe foile lor unse

Cauți taine nepătrunse

Nu e carte să înveți

În zădar în colbul școlii,

Ca viața s-aibă preț

Și îndemnurile vieții,

Cauți urma frumuseții

Ai vrea lumea să se schimbe.

Și cu slovele lor strimbe

În zădar în colbul școlii…

Ş'aceste mărfuri fade, uşurele,

Că-i vede – în birje răsucind mustaţă,

La ei îşi cască ochii săi nerodul

Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

La gât cravata cum se leagă, nodul,

Ai noştri tineri la Paris învaţă

Şi viaţa lor nu şi-o muncesc —şi-o plimbă.

Ai noştri tineri

Ş'apoi ni vin de fericesc norodul

Vorbesc pe nas, ca s-alti-mbănci se strâmbă:

Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă…

Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele,

Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

Ce au uitat pân' şi a noastră limbă,

Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

Mihai

Eminescu

Anul 16 · Nr 60

rosti de la Cozia, de sub lespedea lui

și de la Arnota, Basarab Voievod

și capul lui Mihai vorbi

din singurul mormânt fără trup

cum de îl iubesc cu plecăciune

toate acestea și altele cu ele dimpreună

lui mă supun, doar lui

și dacă îl scoli în crucea nopții pe țăran

al catedralei Hurezilor

și-l întrebi cum se cheamă sufletul lui

de la mănăstirea Dealu

încât dacă sapi în miezul nestematelor dai de el

îți va răspunde dintr-o suflare, Eminescu

și Constantin Brâncoveanu,

și dacă asculți inima pietrelor îl auzi cum bate

Mircea cel Bătrân

certificatul de naștere al sufletului românesc

n-a fost sărac și n-a fost bogat

ci doar un certificat de naștere

de ce lui ne închinăm?

nu este geniul tutelar

n-a iubit-o pe Veronica Micle

n-a scris cărți

Eminescu nu este un poet

fie și nepereche

fiindcă el a scris, cu litere de aer și țărână,

și pruncii încă nenăscuți spuseră la fel

înfrățiți în aceeași religie

de carte, argatul ogoarelor,

lui Eminescu mă închin ca lui Dumnezeu

lui mă închin spuseră pe rând

învățătorul

apoi învățăcelul

dinlăuntrul mamelor lor

Eminescu a scris certificatul de naștere al

sufletului românesc

spuse pălmașul, neștiutorul

care și ele erau

înăuntrul mamelor mamelor lor

lui Eminescu mă închin ca lui Dumnezeu

rostiră teii

și plopii

și mestecenii

și luceafărul de ziuă

cu ierburile și lacurile

care are margini frumoase ca un mormânt de poet

și cu marea

Anul 16 · Nr 60

Atunci când acumulezi atât de multe cunoștințe într-un domeniu, cum este teatrul în cazul lui Radu Stanca,

normal este să și dorești să le oferi celorlalți. El însuși urmase Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică

„Timotei Popovici” înființat în Sibiu la 1 aprilie 1946, studiind cu actorul Nicolae I. Băilă anumite discipline și

predând chiar el estetica spectacolului. Cursanții Conservatorului au oferit o audiție la 1 iulie 1946. Serata s-a

desfășurat la renumitul Teatru Municipal fiind deschisă de însuși profesorul-compozitor Timotei Popovici. Între

elevii profesorului Băilă s-a remarcat Ana Macavei, recitând poezia Ispita de G. Coșbuc.

În spiritul opticii timpului, foarte curând numele instituției a fost schimbat cu Conservatorul Popular, iar din

1947 acesta s-a numit Conservatorul Popular de Muzică și Artă Dramatică. Mulți tineri sibieni și din împrejurimi

cu preocupări artistice s-au înscris la Conservator, unde la clasa de actorie a fost remarcat, între alții, Mircea

Hândoreanu, care va deveni actor al Teatrului de Stat din Sibiu. Deși era singura școală artistică vocațională

din Sibiu, autoritățile comuniste au decis desființarea ei sub pretextul că este „o instituție de tip burghez”.

O asemenea măsură neavenită a nemulțumit profund atât profesorii cât și pe elevii lor din Conservator, așa

că s-a decis ca să fie continuate cursurile în localul Liceului „Domnița Ileana” de pe B-dul Victoriei din Sibiu,

desigur la orele după-amiezilor, când sălile de clasă erau libere. Între temerarii profesori se numărau în

domeniul muzical Lucia Cosma, Ilie Micu, Vasile Gârbu, Mitzi Klein și Cornel Arion. Dintre ei unii s-au orientat

spre o nouă instituție, denumită Școala Populară de Artă de la Sibiu, care conform aceleiași surse s-a inaugurat

în 1953. Începuturile noii instituții vocaționale, singura în domeniu ce funcționa în întreaga regiune Sibiu, au

fost modeste, în lipsa unui local propriu. Secretariatul era adăpostit în subsolul vechii Primării a orașului,

actualmente Muzeu de Istorie. Clasa de canto avea ca profesori pe Lucia Cosma, renumită și supranumită

„privighetoarea Ardealului”, Vasile Gârbu și Gustav Borger, apoi pe Clementina Cojocaru, care a luat locul

Luciei Cosma. Între absolvenții cursului de canto s-au remarcat soprana Eleonora Țiboc, prezentă mulți ani la

recitalurile sibiene, și Mioara Săndulescu, care va fi angajată la Opera Română din București. Acolo ea a cântat

în cel dintâi spectacol cu opera enesciană Oedip, pus în România în 1957, și a fost prezentă la prima ediție a

Festivalului „George Enescu” la București. Una dintre fiicele profesorului Vasile Gârbu a urmat cursurile Școlii

Populare de Artă din Sibiu și apoi, după studii

universitare de profil, mezzosoprana Veronica Gârbu a

devenit celebră ca solistă a Operei Române din capitală,

în istoria căreia a rămas prin rolul titular din opera

Carmen de Bizet. Alți absolvenți au cântat în Ansamblul

„Junii Sibiului-Cindrelul”, în Ansamblul „Romanța”, în

Corul „Gh. Dima”, Corul Bach, în Corul de cameră al

municipiului Sibiu, pe care dirijorul Florin Soare l-a

intitulat „Caledonia” și a făcut turnee în Europa și în

America. Medicii Vasile Iacob, baritonul, și Petre

Gheorghe, ca și Mihai Sămârghițan, viitorul preot și

consilier bisericesc la Arhiepiscopia Sibiu, au cunoscut

succesul ca soliști vocali, iar Ada Petroianu sau Zina

Nistor au îmbrățișat cariera didactică. Un destin de

muzician autentic a avut violoncelistul Cristian Florea,

care a făcut o carieră europeană în Germania, Spania și

în ultimii ani la Chișinău în Rep. Moldova, ca

instrumentist și dirijor. În mediul universitar din țară s-au

afirmat Melania Boțocan, pianistă la Conservatorul din

Iași unde a atins cel mai înalt grad didactic, ca și Grațiela

Stănilă, profesor universitar la Cluj-Napoca. Fiica

reputatului profesor și compozitor Gh. Șoima, Liliana,

care a urmat la Școala Populară de Artă din Sibiu

SOȚII DORINA ȘI RADU STANCA,

PROFESORI DE ACTORIE LA SIBIU

Dr. Anca SÎRGHIE

Ceea ce caracteriza maniera în care Dorina și Radu Stanca și-au conceput activitatea de profesori era o

colaborare discretă a lor. Adesea Radu participa la lecțiile soției lui, rămânând uimit de pasiunea pe care ea o

punea în gestul didactic, organizând recitări de poezie sau scene din piese. Cei doi profesori Stanca au fost

primiți în colectivul școlii cu mare entuziasm, atât de către colegii lor, cât și de către elevi. Mai ales de aceștia,

care își arătau deschis încântarea de a-i avea îndrumători în domeniu artistic ce îi pasiona, teatrul. Datorăm

pianistei Elena Gherman, domnișoara care a activat întreaga sa viață în această instituție, cu o dăruire

profesională exemplară, evocarea modului cum elevii înțelegeau să-i întâmpine pe cei doi actori când se

prezentau pentru cursurile de teatru: „Dintr-o mare simpatie pentru soții Stanca, la poarta de la școală elevii îi

așteptau și îi conduceau cu atenție până la clasă. Tot așa se întâmpla la final de spectacol de la Teatrul de Stat,

căci Radu o aștepta cu copilul în brațe pe Doti și când apărea ea, frumoasă și elegantă, cu ținuta aceea de rară

distincție, aplauzele publicului care se înghesuia la ieșirea artiștilor nu se mai terminau până când fericita

familie nu se îndepărta de Teatru. Soții Stanca erau așa de fericiți, încât noi, ca spectatori, simțeam cum ne

transmiteau și nouă starea aceea de împlinire luminoasă. Erau oameni calzi, adorați, căci elevii de la Școala

Populară de Artă nu știau cum să se afle mai mult în preajma lor.” (s.n.)

Ce citise Maria în mărturisirea epistolară a regizorului-profesor? Tocmai pentru că, după o perioadă mai

aglomerată, Radu Stanca s-a bucurat de un moment de „farniente”, așa cum comentează epistolar, el se

Răspunsurile Mariei Bucșa (căs. Neagu) sunt înregistrate într-un stil familiar, care dovedește autenticitatea

mărturisirii. Specializată în montajul cinematografic, Maria își amintea de acei ani ai începutului de drum, făcuți

la Sibiu sub pavăza soților Stanca: „– Despre Şcoala Populară de Arte am nişte impresii extraordinare, cu

Dorina Stanca şi cu Radu Stanca, profesor de regie cu noi, dar venea şi la repetiţiile Dorinei. Am avut două

spectacole mari, primul cu Othello, ultimul act – eu eram Desdemona – pe scena Teatrului din Sibiu. Şi cel mai

important a fost, cred, în '53, în iunie, cu poezia Luceafărul […]. Noi recitam şi exista pe scenă o montare

extraordinară! M-a impresionat, la o carte cu scrisori Radu Stanca – Ion Negoiţescu [Un roman epistolar], faptul

că Radu Stanca laudă acest spectacol făcut de Dorina Stanca şi prezentat la Sibiu ca examen la Şcoala

Populară de Artă, cu Luceafărul. Extraordinar, îl leagă de cercul de la Sibiu, pur şi simplu nu-mi venea să cred

când am citit!”

Deținem mărturia unei cursante la Școala Populară de Artă din Sibiu, care a evocat atmosfera și

determinarea regizorului Radu Stanca, profesor și îndrumător al tinerilor pasionați de arta Thaliei. Este vorba

de eleva Maria Bucșă, fiica unor învățători din Orașul Victoria, care își va aminti într-un interviu dat în 2020

Silviei Iliescu la Radio România – Agenția de presă, sub titlul Nemuritorii de soții Stanca: „Eu, paralel cu liceul,

am făcut Şcoala Populară de Arte de la Sibiu şi am avut profesor pe Radu Stanca. Am făcut cu Radu Stanca un

fel de istorie a teatrului universal, dar şi un fel de istorie a culturii. Şi cu soţia lui, Doti Stanca, Dorina o chema,

am făcut actorie. Şcoala Populară de Arte a fost tot cu selecţie de poezii, chiar la liceu la noi a venit comisie [de

selecţie]… Aavut o influenţă povestea asta asupra mea, extraordinară!”

Din catedra de actorie a Școlii mai făceau parte Costel Rădulescu, Sandu Iorgu și Paul Lavric. În mod firesc,

tineri care și-au început formația sub îndrumarea unor asemenea dăruiți actori, aveau să termine prin a urca pe

scene de teatru.

aceeași secție de pian, ca și mine, la profesoara Elena Gherman, va absolvi Conservatorul din Cluj-Napoca,

unde a activat apoi în Corul Filarmonicii.

O altă absolventă, Corina Popa, a făcut parte din Corul Madrigal și, după absolvirea Conservatorului, a

activat ca profesoară de muzică în țară și apoi în America, alături de soțul ei, celebrul dirijor și compozitor Sabin

Păuța. Destine și destine de muzicieni! Ei au pornit spre profesia artistică din Școala sibiană care i-a format cu

pasiune și conștiinciozitate didactică. Este atmosfera în care am crescut chiar eu. Educația muzicală primită

până la sfârșitul studiilor liceale în Școala Populară de Artă este baza angajării mele în proiectul cultural Curs

de măiestrie instrumental – vocală, intitulat Spre o Academie de Muzică la Sibiu, pe care îl organizez în orașul

nostru de peste 17 ani, ca o datorie morală față de acest violon d'Ingres care este muzica, cea mai minunată

pasiune.

Școala Populară de Artă din Sibiu era din începuturi condusă de un actor, Anton Dumitrescu, care se

remarcase în spectacolul regizat de Radu Stanca Harap Alb, unde interpretase rolul Spânului, într-o primă

distribuție. Era firesc ca secția de actorie să aibă, alături de Cezar Teodoru și Iosif Bâta, pe cei doi soți Stanca,

bine cunoscuți în urbe ca actori de prestigiu. Iată că Radu Stanca s-a format exclusiv la Sibiu ca om de teatru.

Prima sa formă de manifestare în teatru fusese actoria, pe care o experimentase ca student și în anii de după

absolvire. Mulți sibieni îl remarcaseră în rolul profesorului Miroiu din Steaua fără nume sau în Wurm din Intrigă

și Iubire. Nu ne miră faptul că tot aici el își va arăta disponibilitatea de a forma alți noi actori. Dorina, la rândul ei,

se impusese atenției publicului prin felul cum interpretase pe Mirandolina din Hangița, pe Vanda din Gaițele

sau pe Zoe din O scrisoare pierdută. În conștiința sibienilor, actrița se identifica mai ales cu rolul jucat în Maria

Stuart, piesa lui Schiller pe care regizorul Stanca o și tradusese din limba germană. Așa cum și-o amintește

profesoara de pian Elena Gherman: „În rolul Mariei Stuart, colega noastră, Dorina Stanca, era majestuoasă,

ajutată fiind și de faptul că ea era înaltă, cu părul bogat, revărsat pe spate. Ea a realizat minunat acel rol, care

mi-a rămas întipărit în minte și în suflet până azi.”

Acum, la Școala Populară de Artă ei aveau ocazie să împărtăşească și altora experiența scenică acumulată.

consideră îndreptățit să aprecieze entuziasmul profesional al soției lui, când recunoaște că „Doti a muncit

enorm în ultimele luni, pregătind cu clasa ei de dramă o producție care a reușit excepțional. (Piesa Bulgăre de

zăpadă și – o pantomimă pe Luceafărul eminescian.) Pantomima cu acompaniamentul textului, rostit la mare

pathos, a stârnit în Sibiu un adevărat eveniment. A fost cel mai perfect (sic!) ascultat și cel mai furtunos

aplaudat spectacol la care am asistat cândva. Atât ideea, cât și realizarea ei, cu ajutorul unor elevi eminent

pregătiți au fost de cel mai înalt nivel euphorionist. Iar Doti și-a dat cu acest prilej un examen cerchist excelent,

de conducătoare artistică. Îi vom putea încredința liniștiți destinele teatrului Euphorion. Doti acum studiază

asiduu problemele filosofice, adiacente chestiunilor de teatru.” Oricare efort artistic creator în concepția celor

doi cerchiști se raportează la proiectul lor euphorionist, care în 1953 li se părea realizabil, după cum se vede.

Realitatea este că au rămas, din ce am văzut publicat până în prezent, doar două fotografii cu Barbu, băiatul

soților Stanca, fotografii realizate în același moment al anului 1956. Ținuta elegantă a lor și prezența unei

draperii de fundal ar putea să ateste faptul că pozarea s-a realizat într-un studio fotografic. Prima dintre ele îi

reprezintă pe cei doi soți între care Barbu are privirea tristă, orientată pieziș. Adoua poză, realizată evident cu

aceeași ocazie, îl are în centru pe Barbu, căruia Dorina încerca să-i atragă atenția cu o jucărie, dar copilul

rămâne serios, nu este suficient de vesel, cum părinții ar fi dorit, în mod firesc. Ar fi riscant să determinăm la

distanță de aproape șapte decenii ce soartă au avut pozele făcute de Maria în familia Stanca, oferite doar

parțial Dorinei, după tragedia pe care a suferit-o.

– Cu familia Stanca aveam relaţii. Am fost la ei în casă şi m-am apropiat de ei şi biblioteca lor. Mi-au zis că pot

să iau să citesc. Atunci am citit prima dată cărţi foarte valoroase şi ţin minte că am văzut un volum mare,

Kunstgeschichte, şi visul meu a fost să-mi cumpăr o carte de artă aşa de mare şi frumoasă. Părinţii mei, fiind

învăţători, aveam noi foarte multe cărţi, dar cărţi aşa, în sistem Biblioteca Pentru Toţi, toţi autorii români. […]

[Interviu de Silvia Iliescu, 2020]

Radu Stanca și-a făcut datoria de profesor până la capăt, înțelegând să dea un sfat pentru viitorul artistic al

elevei sale Maria, pentru că era convins de calitățile ei: „Într-adevăr, Radu Stanca m-a lămurit că pot să fac

regie de teatru, să fac şi actorie, să joc. Recitam foarte-foarte mult şi aveam slăbiciunile mele, poeziile mele pe

care le spuneam întâi la şcoală, noi aveam acolo o sală de festivităţi foarte frumoasă – acolo e acuma

Universitatea „Blaga” din Sibiu – aveam o sală mare şi mereu trebuiau făcute sărbătoriri. Iar la unul dintre

ultimele spectacole de la Sibiu m-am trezit că apar pe scenă şi mă aplaudă lumea.”

Eu, pe urmă, mă rupsesem de Radu Stanca… El s-a supărat că eu am plecat [de la Şcoala Populară de Artă].

S-a făcut un fel de comisie care mergea să recruteze pentru Institutul de Artă Cinematografică şi m-am dus

acolo, am intrat acolo şi era comisie condusă de Gheorghe Vitanidis, regizorul de mai târziu, atuncea cred că

era asistent la institut. Şi m-am dus acolo şi am intrat la examen. […] Şi apucasem să îi spun lui Radu că mă duc

la film şi el a zis: «Măi, mai bine du-te la teatru, că ai talent, o să faci aşa…» Şi totuşi m-am dus la

Cinematografie.”

Despre activitatea soților Stanca la Școala Populară de Artă, singura instituție de gen din orașul de pe

malurile Cibinului, interviul luat Mariei continuă astfel:

„O să vă spun – anunță Maria – ceva foarte trist cu Radu Stanca… Deci, mergeam la ei în casă; s-a născut

băiatul lor. I-am făcut lui Doti Stanca – ţin minte că mergea cu bicicleta –, i-am făcut ceva [lucrat de mână], am

învăţat de la nişte nemţoaice de la Avrig să fac ceva [de legat], ca să nu se agaţe fusta la bicicletă, un fel de

dantelă… Şi, printre altele, după '53, m-am apucat să fac şi poze, adică făceam şi fotografii – pasiunea nu m-a

ţinut mult, că era complicat cu developatul – şi am făcut foarte multe poze. […] Şi am făcut poze cu copilul lor,

era de un an-doi, aşa… Copilul care i-a murit, după ce a murit Radu. Şi ţin minte că i-am dat şi pozele şi filmul şi

tot, după '62. Radu Stanca a murit în '62 şi copilul a murit peste o jumătate de an. O tragedie s-a întâmplat, era

un copil din ăsta superdotat. Amurit copilul şi mi s-a transmis de la Doti – ei erau deja la Cluj – să-i dau pelicula.

Eu i-am dat atuncea filmul ăla. [Apoi m-a întrebat] dacă mai am ceva… Şi din cauza asta eu n-am mai avut

curajul să… am vrut de vreo două ori s-o caut, că am fost cu mai multe filme la Cluj. […] Şi toată viaţa o să regret

că n-am mai căutat-o, acum am aflat că ar fi murit. Aavut o influenţă extraordinară asupra mea!…

În prima zi, am luat textul şi am făcut mişcarea scenică, cu textul în mână – era de-ăsta bătut la maşină, cu

hârtie subţire, ştiţi cum erau textele pe vremea aia – şi am ascultat. A doua zi, am luat textul, dar nu l-am mai

deschis. Şi jucam. Râdeau actorii de mine! Eu, în chip de îndrăgostit, făceam cu Mirandolina tot felul de…

jucam rolul. Şi se distrau ei. Aşa de multe am învăţat din asistatul la acele repetiţii, chiar pentru meseria mea de

monteur! […]” Ca și în cazul evocării pe care ne-a încredințat-o profesoara Elena Gherman, și acest interviu dat

de eleva apropiată de familia Stanca are un final tulburător ca trăire.

Când eram elevă la Şcoala Populară de Artă, mergeam la teatru, la repetiţiile lui Radu Stanca. La una dintre

premierele cu Doti Stanca, Mirandolina a jucat-o ea, în Hangiţa, de Goldoni… Eram nelipsită de la repetiţii, eu

stăteam acolo, chiuleam şi de la şcoală şi veneam la teatru. Şi, la un moment dat, chiar înainte de premieră,

deja ei erau pe scenă, cu toată mişcarea scenică făcută, […] actorul care juca rolul principal, George Filip, a

plecat pe trei zile din Sibiu – şi era cu câteva zile înainte de premieră! Nu se putea amâna premiera, trebuiau să

facă mai departe repetiţiile. Şi mă vede Radu Stanca acolo, stând cuminte şi zice: <Ia textul şi spune-l tu!>,

ştiind precis că eu îl ştiu.

„– Cu familia Stanca aveaţi relaţii şi în afara şcolii?

Anul 16 · Nr 60

Nu ne va mira faptul că entuziasmul acestui actor, care a lucrat în câteva teatre din țară cu mari regizori, îl va

declara pe Radu Stanca cel mai cultivat și talentat din întreg teatrul românesc. Interesant este faptul că Paul

Mocanu l-a urmat pe maestrul său și în activitatea de profesor la Școala Populară de Artă din Sibiu, unde a

funcționat 14 ani înainte de Revoluția din decembrie 1989 și mult timp și după aceea. În mod conștient și

sistematic, el continuă programul maestrului său necontestat: „Multe dintre ideile lui Radu Stanca, așa cum leam cunoscut în timpul colaborării noastre, eu le-am aplicat la Școala Populară de Artă.” An de an se pregătesc

cu elevii secției de actorie recitaluri poetice din literatura clasică și din cea contemporană, scenete și chiar

piese întregi, așa cum s-a întâmplat în anul dedicat lui Cehov cu 3 piese, respectiv Cererea în căsătorie, Ursul

și Jubileu. În acest mod, se pune o piatră de temelie pentru viitoarele creșteri artistice asigurate de studiile

universitare.

Este cert că exista la Radu Stanca, tot mai bolnav de plămâni în acei ani, o imensă nevoie de speranță, de

credință în steaua sa norocoasă. Cui mai mult decât Dorinei merita să-i inoculeze de acum încrederea în viitor,

dar mai ales curajul de a-l înfrunta?

Dacă Radu Stanca nu a lăsat bilanțul performanței lui profesorale, încercăm să ni-l imaginăm, privind în

oglindă o perspectivare pe care a făcut-o urmașul său, actorul Paul Mocanu. Dintre elevii lui Mocanu la Școala

Populară de Artă din Sibiu, I. Neacșu, Veronica Popescu și Ioana Blaga- Frunzescu, după studii universitare în

domeniu, aveau să devină actori și s-au angajat la Teatrul Național „Radu Stanca” din orașul de pe malurile

Cibinului. Alt absolvent, Radu Stăniț, va fi angajat la Teatrul Național din Cluj-Napoca, Alina Percea evoluează

pe scena de teatrul din Tg. Mureș, iar Vlad Liviu joacă la Teatrul „Bulandra” din capitală.

Cert este că în perioada luminoasă pe care o evocă Elena Gherman, entuziasmul de părinți al Dorinei și al lui

Radu Stanca a determinat decizia de a întrerupe activitatea profesorală, care le adusese imense satisfacții pe

linie emoțională. „Nu mai țin minte – va concluziona pianista Elena Gherman – câți ani au activat ei ca profesori

la Școala Populară de Artă, poate trei ani la rând, până ei s-au consacrat solicitărilor tot mai presante din viața

de familie, unde Barbu le absorbea toate preocupările extrateatrale. Mai rar am văzut niște părinți atât de

preocupați, dedicându-se cu tot zelul copilului lor.”

După valul celebrilor Vasile Brezeanu, Costel Rădulescu, doi artiști emeriți, și Cezar Teodoru, toți trei venind

la Teatrul de Stat din Sibiu de la București, un actor sosit în 1959 a fost Paul Moca nu, care se va declara cu

aplomb că a fost „cel mai apropiat prieten și colaborator” al lui Radu Stanca. Declarația aceasta ne edifică

asupra considerației nutrite față de regizorul sibian de actorul care venise de la București cu „școala

Naționalului de altădată”. Justificarea apropierii actorului de prestigiosul regizor este convingătoare: „Cu

bucurie îmi împărtășesc fericirea de a fi cunoscut și de a fi lucrat alături de omul de cultură Radu Stanca, a cărui

concepție artistică am îmbrățișat-o, căci se plia pe trăirea mea interioară și pe modul meu de a gândi fenomenul

teatral. Radu Stanca avea o logică extraordinară, își făcea caietul de regie acasă, concepând mișcarea

scenică și nuanțarea spectacolului. Venind la repetiții, nu schimba nimic din ce gândise acasă. Pentru el,

regizorul era un dirijor al orchestrei care i dădea libertate actorului să își creeze rolul.”

Concluzionăm, afirmând că activitatea profesorală a Dorinei și a lui Radu Stanca s-a desfășurat la Sibiu întrun cadru de stimă și încredere, ce lor le-a sporit puterea de muncă. În anii deceniului al VI-lea din secolul XX,

perioadă nefastă de plin avânt al socialismului, cursurile de actorie, ca și cele muzicale, de altfel, erau la Sibiu o

formă de instalare a normalității artistice, coborând până la talentele generațiilor cele mai tinere.

Putem atesta în anii profesoratului soților Stanca o binevenită contracarare a atmosferei tot mai tensionate

ce s-a instalat la Teatrul de Stat din localitate, unde disensiunile între colegi și frontul de obstrucționări politice

de care se izbea regizorul și dramaturgul Stanca vor conduce spre decizia transferului din orașul-cetate și spre

trista calificare pe care el le-a dat-o potrivnicilor de tot felul, de care s-a simțit umilit în mod cu totul incalificabil la

Sibiu.

Transferat la Cluj un an înaintea soției sale, el pregătește acolo instalarea în noul apartament și își exprimă

epistolar, scriindu-i Dorinei, dezgustul față de sibienii dușmănoși lăsați în urmă: „Fiți gata pentru mutare în orice

clipă.- suna sfatul său către Doti în octombrie 1961- Te rog ai grijă de manuscrisele mele, când le împachetezi,

să nu se împrăștie. Abia aștept să se termine totul, să ne adunăm la un loc. Mi-e foarte dor de voi și sunt mereu

cu gândul la tine, la nervii pe care desigur ți-i fac ticăloșii ăia de la Sibiu. Vom trece însă cu bine peste toate.

Sunt convins că au început ani mai buni pentru noi. Chiar și norocul ăsta cu locuința (după abia o lună de la

transferarea mea) e un semn.”

Anul 16 · Nr 60

Prof. univ. dr. Ion HAINEª

URMUZ

(17 martie 1883, Curtea de Argeș

23 noiembrie 1923, București)

Ambiguitatea termenilor e voită, iar alăturările de noţiuni concrete şi abstracte sunt şocante: în

mijlocul salonului familiei Stamate există o masă fără picioare, „bazată pe calcule şi probabilităţi”, iar

pe masă se află un vas „ce conţinea esenţa eternă a «lucrului în sine» şi un căţel de usturoi, o statuetă

ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi… 20 de bani bacşiş”.

Se ajunge apoi la o deviere voită, care canalizează totul într-un plan absurd, aberant prin păstrarea

logicii formale şi gramaticale, dar prin anomalie semantică. Biblioteca despre care se vorbeşte mai

sus aflăm că e „înfăşurată în cearşafuri ude”! şi descrierea „realistă” continuă, cu aerul cel mai grav,

dar afirmându-se enormităţi uluitoare.

În aceeaşi manieră, este realizat întreg discursul epic: naraţiunea are un cadru, personaje, o

acţiune, un început şi un sfârşit, dar totul nu este decât o farsă, pentru că eroii (de fapt, nişte antieroi),

întâmplările prin care trec, contextul acţiunii ţin de domeniul absurdului.

Paginile bizare ale lui Urmuz sunt atât prin

viziune cât şi prin structură nişte parodii care

şochează prin insolitul lor, prin asociaţiile

neaşteptate, prin abaterea de la logica obişnuită,

mizând permanent pe elementul surpriză.

Compoziţional, prozele lui Urmuz sunt texte

comprimate la dimensiunile câtorva pagini (în

total ele sunt în număr de nouă), autorul vizând

chiar şi prin aceasta intenţia parodică.

Astfel, Pâlnia şi Stamate, deşi e subintitulată

„roman în patru părţi”, nu este decât o scurtă

compunere, un poem în proză care vizează

parodic specia tradiţională.

Despre Stamate ni se spune că a fost silit „să facă armata când abia era în vârstă de un an, numai să

poată ajuta, cât de curând, pe doi frăţiori nevoiaşi ai săi”.

URMUZ (pe numele său adevărat DEMETRU

DEM. DEMETRESCU-BUZĂU) (1883-1923)

înscrie proza română interbelică într-o direcţie cu

totul nouă, şocantă, definindu-se ca un precursor

al literaturii absurdului, antiliteraturii, prin

caracterul parodic, prin „bizareria” universului

său literar, a „personajelor” şi viziunii sale

artistice despre lume.

Există un univers urmuzian, aşa cum există

unul kafkian, de care a fost apropiat.

Descrierea apartamentului burghez al familiei

Stamate mimează perfect, aparent nevinovat,

modalitatea clasică a romanului de tip „balzacian”; „Un apartament bine aerisit, compus din trei

încăperi principale, având terasă cu geamlâc şi sonerie. În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din

fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv…”

Universul fantastic şi grotesc al lui Urmuz, compus din elementele unei lumi foarte concrete şi

familiare, nu conţine numai latura comică, ci şi pe aceea tragi-comică, nostalgică, melancolică,

specifică omului modern, literaturii

moderne, în general. Se poate

spune, în încheiere, că Paginile

bizare ale grefierului sinucigaş au

introdus în literatură, în literatura

română şi universală, un univers

specific, urmuzian, un umor

specific, urmuzian, care vor deveni

punc te de referinţă pentru

avangarda literară a secolului al

XX-lea.

Nu este uitată nici aventura erotică a eroului, care se îndrăgosteşte de o… pâlnie, care, însă, îl

înşeală cu chiar fiul său, ceea ce îl face pe Stamate să-şi lege din nou frânghiile de ţăruşul conjugal,

să-şi îmbrăţişeze nevasta, dându-i o vopsea nouă şi cusând-o bine într-un sac impermeabil, spre a

păstra „intactă, tradiţiunea culturală a familiei”.

Parodia este perfectă. Avem de-a face cu un antiroman erotic, aşa cum în celelalte texte

descoperim o antischiţă (Gayk), o antinuvelă (Ismail şi Turnavitu), un antipoem (Algazy &

Grummer, Fuchsiada) etc.

Acelaşi procedeu în Ismail şi Turnavitu. Iată un asemenea „portret”: „Ismail este compus din ochi,

favoriţi şi rochie şi se găseşte azi cu foarte mare greutate. Înainte vreme creştea şi în Grădina

Botanică, iar mai târziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale

chimică, prin syntheză”.

Despre Turnavitu, prietenul său, aflăm că „nu a fost multă vreme decât un simplu ventilator pe la

diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Nemaiputând suporta mirosul

ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică şi reuşi să fie numit ventilator de

stat, anume la bucătăria postului de pompieri „Radu-Vodă”.

În aceeaşi manieră, portretul satiric al unui personaj politic, Gayk. Din toate aceste exemple, uşor se

poate vedea că Urmuz parodiază nu numai automatismele sentimentale, ci şi pe cele de limbaj,

clişeele, convenţionalismele, banalizarea vorbirii de orice nivel.

Anul 16 · Nr 60

până-n copilărie drum altfel,

de viţă, peste casă, ca un stins

un crin.

Aniversarea unui crin

Aniversarea mea te va găsi

lovind frenetic în spinarea ceţii, rupând-o,

Un copil albastru purtând pe umeri

filmul care se derulează acum

asfaltul creşte lent şi nu mai este

meduză tu, crescând printre cargouri,

Vin tainic, ca o boltă

a pruncilor care am fost demult. Dar tu

călătorind cu numere enorme.

şiruri de case. Voi veni încet,

până departe-n sfera violetă

Cinematograf

un crin subţire eu, atât,

Meduză tu, crescând printre cargouri,

nisipuri lângă zvelţi zgârie nori.

o clipă voi pieri printre parcaje,

Emoţie şi blândă risipire

a dispărut, asfaltul creşte mult

să mă aştepţi.

un crin subţire eu, printre maşini

ieşind din ceaţa fericirii, zvelte

Să mă aştepţi. Voi traversa compacte

voi respira apoi un vers celest.

prietenia noastră-n interregn

Să mă aştepţi. Peste livezi voi trece

un crin subţire ca un arlechin;

drum pietruit ori drum cu gropi, poteca

ecou dintr-o planetă stinsă.

Mâna ta întinsă în iarba magnetică

învăluind-o fulgerător. Cupa excavatorului

amestecând-o cu plantele nevinovate ale poienii.

o eşarfă de celuloid. Este chiar

printre albine purtând pe aripi

Veşmântul tău alb era însăşi

lumina primară curgând peste crânguri

O iubire senină petrecută demult

povestindu-ne viaţa.

acolo, în regiunea petroliferă,

blestemul hidrocarburilor.

Titus VÎJEU

oare vom afla vreodată cum sună

armura stegarului Christoph Rilke

lovită de cupa acelui excavator

pe scutul de argint al iernii romantice

îmbrăcându-ne în ninsoarea acoperind

petalele de păcură ale întinsei

pe ecranul de pânză?

provincii petrolifere.

de sonde. Ne întrebam:

reapărut acum ca prin minune

Albinele de atunci au murit

doi copii nenăscuţi încă, doi crini

unui zepelin

e însăşi regina albinelor, care îndeplineşte

Să revenim la dragostea noastră. Azi te revăd

o uriaşă albină, de mărimea

orice dorinţă. Tu vrei doar atât:

abolind-o.

al regiunii petrolifere. Renăşteau

în provincia de păcură

privighetoarea. Salariul ei zilnic

lovită de secera lunii, de tunetul

cu prietenul său Tudor Miu, rămase

aidoma unor înalte catarge.)

ca însăşi zăpada. Tu singură

de ţiţeiul înmulţindu-se uluitor.

prin tine condamnatele râuri, supuse

în anii aceia salvai

Mâna ta întinsă în iarbă. Natura

Privighetoarea

auzeam vorbele schimbate acum patru decenii

(proiecţionistul rupe aici filmul involuntar) –

Fără grija zilei de mâine trăieşte

într-o uniformă şcolară, frumoasă

în aerul nemişcat al meleagului.

de la pieire peisajul lunar

(Acum, pe pânză ele apar

coborând la Câmpina, dinspre Buştenari,

care te cotropeşte. Apare

îi ajunge o viaţă,

Auzeam paşii lui Geo Bogza

să ne întoarcem victorioşi,

revolta petalelor

macilor în

braţele amorţite se odihnesc

asuprite de rouă.

Fără grija zilei de mâine, netemătoare

de galerele unde

La fiecare frunză căzută

ca o ghilotină spre care

un computer se naște

de lumea pe care-o știam.

Personal computers

pe vâsla

cântecului ei ostenit.

cu rădăcinile înfipte departe,

în Silicon Valley…

Trecerea

cum un copac

Dimineața vedem

așteptând desprinderea dureroasă

capetele noastre se-ndreaptă supuse,

începe să crească în fața

din aluminiu, titaniu și litiu

casei noastre bătrâne

Gândind la ziua în care

încerc să descopăr

cetățeanul francez Alexis Saint-Léger Léger

Japoniei…

oamenii vor pleca fără voie.

Oriunde-ar fi fost, el știa

doar cenușa rămasă în urmă

a scris acest vers fără moarte

planeta de pe care cândva

va dovedi Trecerea.

Unde-auzise el oare „sub streașina casei

în Guadelupa natală ori mult

(din Antologia editată de Academia Română, în seria

„O sută și una de poezii”, 2021)

mai târziu în loessul chinez sau în umezeala

patimi îngenuncheate

serafimii, les bien-aimés de Dieu

„… sintaxă a fulgerului / o, pur limbaj al exilului”

noaptea cu cele trei perechi de aripi

un cântec de pasăre ce venea

dacă nu văzuse cumva

străbătând

strălucitoare

din Barbaria”? Poate

„că-n nisipul exilului suflă umile

sub șfichiuitul fulgerului” și poate

Anul 16 · Nr 60

SUA

Dana OPRIÞÃ

M-am refugiat din nou într-un spațiu și-un timp care nu mă înspăimântă, care îmi îndepărtează, ca pe

o imagine din oglindă, sentimentul inutilității și al ridicolului. Mi-am creat, din nou, o soartă pe care să o

trăiesc așa cum vreau, de care să nu-mi fie teamă, în care să cred și să mă simt stăpână, puternică,

frumoasă... O săptămână imaginară a unei ierni imaginare sau poate ea să fie cea adevărată, alungând

iubirea, respingând orice gest de tandrețe, eu, mai singură și mai îngrozită de singurătate ca niciodată,

fără Alsint, fără toamnă, doar eu și nimic altceva.

Oricum, cred că îmi place mai mult cum sună Alsint, așa că, indiferent de ce spui tu, eu așa o să te

strig.

(Când a terminat de rostit ultimele cuvinte, constată că pe jos se află un plic ce apăruse de nicăieri. Exact

aceasta este și expresia ei, de nedumerire, încercând să descopere cum ar fi putut ajunge acel plic acolo,

printr-o ușă și o fereastră închise. Într-un sfârșit deschide plicul și scoate din el o coală de hârtie, de pe care

citește cu voce tare, singura propoziție aflată acolo):

Dacă te mai aștept ?! Sigur că te mai aștept. Doar asta fac de nici nu mai știu câtă vreme. Ba știu – de

când te-am întâlnit prima oară: într-un început de toamnă – toamna pe care o iubesc atât de mult –, când

încercam să dau un sens singurătății mele – pe care o iubesc la fel de mult.

„Mă mai aștepți?” Semnează Alcinte. Sau Alsint sau cum ți-o fi fiind numele, că niciodată nu mi-ai

spus, cum niciodată nu mi-ai spus ce înseamnă. Dacă înseamnă ceva. L-am auzit suflat de aerul care

vibra în preajma ta și mi-am închipuit că îți aparține.

(Aruncă o privire spre fereastra spre care se îndreaptă și sub care va poposi un timp).

Știam că singurătatea nu este cel mai fericit mod de a trăi, dar știam, la fel de bine, că ea este, totuși, o

variantă, deloc de ignorat, și asta nu are cine să o conteste, oricât de împotriva tuturor legilor ar fi. N-am

înțeles însă niciodată de ce lumea din jur mă privește cu o geană de suspiciune și vădită dorință de a

mă îndepărta, deși eu însămi stau martor drept în fața propriei mele conștiințe (mai drept ca-n fața

oricărui tribunal suprem), deși, spuneam, nu le-am făcut rău, n-am avut nicicând o astfel de intenție.

Poate că e nevoie de còpii, de cuvinte reproduse, de gesturi fotocopiate și de nimic altceva. Și atunci, o

viață întreagă trebuie să dăm socoteală pentru lucruri care nu au lovit, doar au sângerat, fără măcar să

aibă puterea să strige, să plângă, să ceară ajutor...

Atât de puțin contează unde se oprește realitatea, unde începe visul.

– Probabil că ar fi stupid să te întreb cum ai intrat în casă, m-am trezit întrebând.

O urmăream cum se chinuia să pronunțe, se simțea eliberată când reușea să termine de rostit o

propoziție, eram sigură că nu mai vorbise demult, iar acum ar fi vrut să se facă, totuși, înțeleasă.

Apariția Alsintei tocmai atunci, în acea toamnă, mi s-a părut firească. Atât de firească...

(După o scurtă pauza, spune încet, ca doar pentru sine):

Stăteam în pat, de fapt mai mult zăceam printre perne și vise răvășite. Când mi-am revenit în sfârșit

din acel somn obositor, prin coridoarele căruia alunecau nestingherite șiruri lungi de coșmaruri, am

zărit-o. Se așezase lângă mine și mă privea. Zâmbetul ei mă enerva și mă fascina în același timp. Mi se

părea că încă nu m-am trezit din acea toropeală în care rătăceam nu știu de cât timp, nu știu pentru ce,

atât de caraghios, de umilitor și de fermecător, de parcă ar fi meritat să trăiești doar pentru atât. Mă

privea. Nemișcată. Această Alsint.

(Pe măsură ce rostește cele de mai sus, personajul se apropie de pat, pe care se va așeza la un moment dat):

Îmi amintesc – silueta ei, aproape transparentă, m-a uluit. Dar ceea ce șoca cel mai tare la ea era

contrastul dintre ochii melancolici și zâmbetul pe care n-am reușit niciodată să-l descifrez. Poate

tocmai aici îi era închisă frumusețea.

„Scrisori pentru Alcinte”

(Monolog în 4 tablouri)

Fereastra era închisă și aveam senzația că, dacă nu am s-o deschid repede, mă voi sufoca. Era cert că

mă simțeam mult mai bine. Nu fără greutate am reușit să împing geamurile, la perete. Sprijinită de

pervaz, respiram cu poftă aerul dulceag și galben al toamnei.

Nu-i distingeam decât conturul feței, întoarsă din lumină cum stătea, dar simțeam că se uită la mine

fix, fără să-i pot înțelege gesturile, fără să mă pot împotrivi, apăra...

(Pe măsură ce își amintește, privirea și corpul ei se îndreaptă spre diferite colțuri ale camerei, ca și cum acela

ar fi același loc despre care povestește, menținând confuzia dintre vis/realitate)

Până și vorbele noastre rămăseseră o vreme suspendate în aer, apoi, când au mai prins ceva

încredere, ni s-au așezat cuminți la picioare, așteptând. Alsint, ea, nu părea să aștepte nimic. S-a ridicat

doar să deschidă fereastra. Transparența ei mă înduioșa: mai era cineva care avea nevoie de ajutor.

Abia acum îmi aminteam unde o văzusem cu adevărat întâia oară: îmi apăruse în somn, de multe ori,

până aproape de coșmar, ca și cum altceva nu mai era de visat.

– Tu ai visat vreodată ?, am întrebat, din nou, fără să îmi dau seama că vorbeam singură.

Nu mi-a răspuns. Bineînțeles că nu mi-a răspuns.

Nu. Nu încă.

(Scurtă pauză, în care se aude doar liniștea).

– Când am să te mai văd ?... Nu contează cât va dura, am să te aștept !... Când ? Spune-mi !, îmi

amintesc că aproape strigam la ea.

Începeam să mă simt din nou puternică. Deși mi se părea absurd că, dintr-odată, aveam nevoie de

sprijinul cuiva. Inconștient, cedam tentației.

Nu mi-a răspuns imediat. Parcă nici nu voia s-o facă, dar eu am insistat – insistența omului care caută

un colac de salvare, legându-se repede de ființele care li s-au oferit fără condiții.

(Privește complice spre fereastră)

Liniștea ajunsese până la tavan, iar acum stătea atârnată de lampă ca de un capăt de viață, în care

totul se petrece și nimic.

Vorbea încet, abia îi deslușeam vocea, se temea să nu-i aud cuvintele, să nu le pricep. Dispăruse orice

urmă de ironie. Am avut senzația, pentru o clipă, că regreta că m-am trezit, că am văzut-o. Și totuși era

atât de aproape de mine, de singurătatea mea... Zâmbea. Același zâmbet indescifrabil, căruia sunt

convinsă că îi dădeam cu totul alt sens, decât cel cu care fusese investit. Se apropiase de pat, întinzând

degetele să-mi atingă obrajii și părul ce-mi cădea dezordonat pe față.

Am închis pleoapele ca la o comandă. Eram obosită și derutată, nu mai puteam conta pe gesturile

mele. Întâlnisem un Înger al Luminii venit să mă ocrotească ? O plăsmuire a viselor mele dragi,

devenită realitate ? Sau, poate, un înger al morții ?... Nu eram, însă, pregătită să plec. Mi se părea că

viața abia căpăta sens și voiam să-l descopăr...

– Ai să mă aștepți..., am auzit-o de data asta pe ea rostind.

– Când am să te mai văd ?

Îmi răspunse scurt, ca și cum mi-ar fi pus palma peste buze. Nici ea, oricine ar fi fost, nu era dispusă

să-mi ofere puțin din viața ei. Pricepeam asta și regretam că nu eram lăsată în pace. Nesiguranța mă

indispune, îmi face greață. Iar acum, când în sfârșit se întâmpla ceva ce ar fi putut să pună capăt

singurătății, tot nu eram pregătită. Mă gândeam dacă Alsint era chiar o ființă, palpabilă și caldă, iar nu o

minciună perfectă. Râsul ei, pestriț și inconfundabil, m-a plesnit în obraz. Mi-a întins mâna să i-o ating,

să mă conving că e la fel de vie ca și mine.

Vorbea pe un ton ironic și înghețat. Fiecare cuvânt, fiecare literă care-l alcătuia era o oră, un veac de

iarnă ivită pur și simplu în intimitatea celor patru pereți ai minții, ai cărnii mele.

De-abia se crăpa de ziuă când m-am trezit. O lumină moale căuta să pătrundă în cameră.

(O altă scurtă pauză, în care se aude aceeași liniște deplină).

O priveam cum plutea prin cameră, de la un perete la celălalt, încercând să găsească un semn, un

cuvânt, o întrebare care să sune firesc. Apoi iarăși una din acele tăceri: lungi, încordate, aiuritoare.

De atunci a trecut o vreme suficientă pentru a uita sau a-ți da silința să o faci. Nu vorbisem cu nimeni

despre acea întâmplare, nu spusesem nimănui prin ce trecusem. De altfel, nimeni nu se dovedise

pregătit să accepte mărturisirea, să și-o însușească și asume, fapt pentru care mi-am continuat drumul

prin viață, eu cu mine, ca întotdeauna. Tocmai când începeam să cred că întâlnirea noastră a fost doar

un alt vis, poate chiar unul urât, aveam iar senzația că o zăresc. Fie printre oamenii de pe stradă, fie îmi

aminteam de zâmbetul ei enigmatic, ce ascundea o taină pe care nu ar ar fi spus-o nimănui, cu atât mai

puțin mie, fie auzeam clar râsul ei pestriț, inconfundabil.

PENTRU TINE

Aceste poeme nu sunt nici despre iubire,

De fapt, nici nu știu dacă am încercat s-o uit. Nu știu dacă am vrut vreodată asta. Avertizările ? Au fost

azvârlite la colț, pe coji de nucă. Nu-i promisesem ceva extraordinar. Un biet capriciu de om singuratic.

Iar dacă îmi era într-adevăr numai în imaginație, era chiar perfect. Nu riscam nimic.

Atât de puțin contează unde se sfârșește visul, unde începe realitatea...

Apariția Alsintei tocmai atunci, în acea toamnă era pur și simplu firească. Atât de firească...

(Scurtă pauză de liniște)

(Se îndreaptă spre un anume raft din bibliotecă, un altul însă decât cel de unde a luat dosarul albastru.

Deschide o carte, se aude în difuzoare poemul PENTRU TINE. Eventual citește primele cuvinte (titlul sau

primul vers), în același timp cu acea voiceover, apoi se aude doar cealaltă voce (orice mic amănunt de acest

fel, are menirea de a crea/consolida confuzia, incertitudinea legată de cele două personaje),în timp ce, pe

ecranul căzut între timp în fața ferestrei, se derulează imagini de natură, de preferat toamna, urme de pași,

străzi..., orice poate ilustra – nu neapărat pleonastic – atmosfera descrisă de personaj.

Lumina scade, devine difuză, cât să nu se știe de unde vine glasul. Poate doar iluminarea specială a ferestrei

să fie prezentă)

nici despre venirea marilor ploi interstelare;

doar o mică indulgență,

torcând printre degetele moi ale destinului

o soartă mai... cum se spune ? – mai bună ?!

au vrut să mă apere de insomnia visului tău, să-mi spele creierul,

ca să zgomotească dacă voi încerca să-i înșel cumva;

cu hohotele lor albe, neîntinate, m-au vindecat de uitare,

Cu amintirile atârnate de umeraș

e reconfortant să exiști. E

așa de bine, încât această continuă amnezie

au fiert-o la peste 100ºC sau urmând cele mai moderne metode de sterilizare

Cu halatele lor albe, imaculate,

au încercat să mă păzească, punându-mi câini la ușa gândului,

atârnându-le de cozi tabla unor foste conserve,

mi-au șters lacrimile, memoria, au spălat-o

o mică amânare, umilă, ca orice amânare,

m-a transformat într-o pisică enormă, miorlăind ceva despre

și au apretat-o apoi atât de frumos, atât de frumos...

o viață anterioară și vise, rochii de bal, regrete

îngrămădite pe rafturile unui mâine mereu amânat;

totul se derulează atât de exact, atât

(de asta îmi dau seama în clipele de răgaz, când ei uită

să folosească radiera, și atunci

de fără întoarcere exact, de fără cea mai mică greșeală

laboratoarele, laboranții, cobaii, eu

Sunt doar eu: halatele albe, hohotele albe, invențiile,

iubitul meu

îmi aduc aminte de tine, de viața mea).

de fapt nu există niciun medic în preajma mea –

Acest poem nici nu va fi fost scris vreodată

au plecat cu toții,

fiindcă nimic nu există.

au dispărut în laboratorul unde se pune la cale o nouă invenție.

E-atât de caraghios – de fapt nu sunt în niciun spital,

Oricum pe acest poem nu l-ai citit niciodată.

Să nu credeți nimic,

doar eu, nimeni altcineva

(fragment din „SCRISORI PENTRU ALCINTE”, Monolog în 4 tablouri, Tabloul I)

Anul 16 · Nr 60

Je me rappelle la transparence de sa silhouette qui m'a ébloui. Le contraste entre ses yeux

mélancoliques et son sourire, que je n'ai jamais pu le comprendre, était un véritable choc. Et cela est,

peut-être, la source de sa beauté.

Je savais que la solitude n'était pas une modalité de vivre et d'être heureuse, mais je savais aussi

qu'elle est, pourtant, une réalité que l'on peut pas ignorer et cela personne ne pourrait la contester

même si elle contredisait toutes les lois.

(Elle fait une pause et, après, elle murmure)

(Au fur et à mesure que le personnage dit ces mots, il s'approche du lit sur lequel, à la fin, il va

s'asseoir)

La frontière entre la réalité et le rêve parait si insignifiant.

Au lieu de répondre, elle mit la main sur ma bouche comme si elle m'interdisait de parler.

(Elle regarde vers la fenêtre et s'y approche lentement.)

De nouveau, je commençais à devenir forte. Bien que cela parut absurde, soudain, j'avais besoin de

l'aide de quelqu'un. D'une manière inconsciente je cédai à la tentation.

L'apparition d'Alsint cet automne-là m'a paru naturelle, si naturelle.

Je restais étendue sur le lit, parmi des oreillers et des rêves farfelus. Quand, je sortis de ce sommeil

fatiguant qui charriaient de longs défilés de cauchemars, je l'ai aperçue. Elle était assise à côté de moi

et me regardait. Son sourire m'énervait et me fascinait en même temps. J'avais l'impression de ne pas

être encore réveillée, captive dans l'errance parmi mes rêves comme si c'étaient des moments qui

méritaient d'être vécus. Immobile, elle me regardait. Celle que je nommais Alsint.

Ce serait une stupidité si je te demandais comment tu étais entrée dans la maison.

Elle parlait d'un ton ironique presque glacé, chaque mot, chaque lettre était une heure, un siècle

d'hiver jailli dans ma tête ou dans ma chair.

Je la regardais s'efforcer de parler, de dire quelques mots. J'étais sure qu'elle avait oublié de parler

et, à cet instant, elle aurait voulu se faire comprendre.

Elle aussi, elle ne voulait me dire rien de sa vie. Je la comprenais et je regrettais que l'on ne me laissât

pas en paix. Cette situation incertaine m'indispose, me fait mal au cœur. Maintenant, lorsque, enfin,

quelque chose aurait pu chasser ma solitude, je n'y étais pas préparée. Je me demandais si Alsint était

un être en chair et en os et non pas un mensonge parfait. Son rire un peu sinistre et inoubliable

m'explosa en plein visage.

Je n'ai jamais compris pourquoi je voyais chez les autres un air de soupçon et un désir, non caché, de

s'éloigner de moi. Ma conscience est tranquille et je demeure droit devant n'importe quel tribunal.

Comme je le disais, je n'ai jamais fait du mal à personne, n'ayant jamais eu une pareille intention.

J'avais, peut-être, besoin des mots, des gestes qui se répètent et rien de plus. Le long de notre vie,

nous devons répondre pour des choses qui ne nous ont pas tuées, mais seulement blessées et nous

avons saigné sans avoir le pouvoir d'hurler, de pleurer ou demander pardon.

* * *

(Après les derniers mots, elle trouve une lettre par terre, une enveloppe venue de nulle part. Son visage

exprime nettement la surprise devant cette enveloppe qui ne devait pas y être, dans cette chambre avec la

porte et la fenêtre fermées. A la fin, elle se décide et elle l'ouvre. Elle y trouve une feuille avec un court

message)

Tu m'attends toujours ? signé Alcinte ou Alsint.

Tu ne m'as jamais dit ton vrai nom, ni sa signification, s'il y en a une. Je l'ai entendu pour la première

fois chuchoter par l'air qui vibrait autour de toi et j'ai cru que c'était le tien.

Moi, j'aime mieux t'appeler Alsint, quoi que tu en dises. Je te nommerai ainsi.

Si je t'attends ? Bien sûr que je t'attends. Je le fais depuis si longtemps que j'ai oublié le fil des

années. Non, la vérité est que je t'attends depuis que je t'ai vue pour la première fois, au début d'un

automne que, d'ailleurs, j'adore et j'essayais de donner un sens à ma solitude bien aimée.

De nouveau, je me suis réfugiée dans un temps et un espace qui ne m'effraient plus, qui éloignent de

moi, pareil à une image qui s'efface dans un miroir, le sentiment de l'inutilité et de ridicule. De nouveau,

je me suis créé un destin que je voudrais vivre comme je veux et dont je n'aurai plus peur, un destin

dans lequel je voudrais croire et me sentir une maitresse puissante et belle. Une semaine imaginaire

dans un hiver imaginaire ou, peut-être, une semaine réelle qui éloigne de moi l'amour, tout geste de

tendresse, moi plus seule et plus effrayée par la solitude, loin d'Alcint, sans l'automne, moi seule et

personne de plus.

– Quand est-ce que je te reverrai ?

Comme un automate, je fermai les yeux. J'étais fatiguée, dégoutée, incapable de maitriser mes

gestes. Avais-je rencontré l'Ange de la Lumière venu me protéger ? Une création de mes rêves

devenue réalité ? Ou, peut-être, ce fut l'Ange de la Mort ?

Mes paroles restaient suspendues et, après, quand elles devinrent plus confiantes, elles

descendirent à nos pieds et attendaient. Alsint, elle, elle n'attendait rien. Elle se leva et ouvrit la fenêtre.

Sa silhouette transparente m'émut. Il y avait quelqu'un qui avait besoin d'aide. C'est n'est que

maintenant que je me rappelais où je l'avais vue pour la première fois. Elle m'apparut dans mes rêves,

même dans mes cauchemars, comme si elle avait envahi tous mes songes.

Elle ne me répondit pas. Peut-être, ne voulait-elle pas le faire, mais j'insistai pareil à un naufragé qui

s'accroche à sa bouée, à tous ceux qui voulaient lui venir en aide.

(Elle se dirige vers un rayon de la bibliothèque. Elle y prend un livre qu'elle ouvre ensuite. On entend une voix

réciter le poème POUR TOI. Elle commence elle-aussi à réciter, puis on entend de nouveau l'autre voix. Cette

alternance des voix veut créer la confusion en ce qui concerne l'existence de ces deux personnages. Entre

temps, sur l'écran, devant la fenêtre, roulent des images de la nature en automne, des traces de pas, des rues

désertes, en un mot des images qui accentuent l'atmosphère qui entoure le personnage. La lumière baisse,

elle devient diffuse et cela pour cacher la source de la voix. Une faible lumière pourrait rester derrière la

fenêtre.)

– Tu vas m'attendre, me dit-elle.

Le silence remplit toute la chambre et j'avais l'impression qu'il pendait accroché au plafond pareil à

un fragment de vie oubliée, une vie où rien ne se passe.

La fenêtre était fermée et j'étais en train de suffoquer si je ne me hâtais pas de l'ouvrir. J'eus de la

peine à ouvrir les vitres, mais après, je me sentis mieux. Accoudée au chambranle, je respirais l'air

doux et jaune de l'automne.

Elle ne dit rien. J'en étais sure.

(En parlant, son regard et son corps se dirigent lentement vers le coin de la chambre, comme si c'était

là les lieux dont elle parle. Tout ce mouvement doit accentuer la confusion entre le rêve et la réalité.)

Je ne lui distinguais que le contour du visage éclairé par une faible lumière. Elle avait les yeux rivés

sur moi sans, cependant, pouvoir comprendre ses gestes ou m'y opposer.

Quand est-ce que je te reverrai ? Je t'attendrai, même si ça pouvait durer à l'infini. Quand ? Je criai.

Dis-le-moi !

Je n'étais pas encore prête à partir. Ma vie venait d'avoir un sens que je voudrais découvrir.

Non. Pas encore.

Lorsque je me réveillai, l'aube pointait à peine. Une lumière douce essayait de pénétrer dans la

chambre.

Elle parlait lentement et moi, j'avais de la peine à l'entendre, car elle avait peur de ne pas se faire

comprendre. Toute ironie s'était évanouie. Pour quelques instants, j'eus la sensation qu'elle regrettait

de m'avoir réveillé, de se laisser voir et découvrir. Et pourtant, elle était si près de moi, de ma solitude.

Elle souriait. Le même sourire mystérieux auquel je trouvais un autre sens diffèrent du sens originaire.

Elle s'approcha du lit et toucha mes joues et mes cheveux qui cascadaient sur mon visage.

– Tu as fait des rêves, toi ? Je lui posai la question, sans me rendre compte que je parlais seule.

(Une pause dans le silence absolu)

(Encore une pause dans le silence de la chambre.)

Il y a belle lurette depuis notre première rencontre et j'eus tout le temps de l'oublier. Je n'avais parlé à

personne de ces moments-là. D'ailleurs, personne n'était prêt à accepter mes aveux ou de les assumer.

Ainsi, je continuai de mener ma vie, moi et ma solitude.

La frontière entre l'imaginaire et la réalité, elle ne comptait pas.

(De nouveau, le silence)

Lorsque je commençai à croire que notre rencontre avait été un rêve, peut-être un mauvais rêve, je la

revoyais. Elle était soit parmi les gens des rues, soit dans mes souvenirs pleins de son sourire

énigmatique, celui qui cachait un mystère qu'elle n'aurait dévoilé ni à moi, ni à personne. Et, même si

elle était présente dans mon imagination, c'était merveilleux. Je ne risquais rien.

L'apparition d'Alsint dans cet automne était presque normale.

Anul 16 · Nr 60

POUR TOI

ils sont une petite indulgence

Ces vers ne sont pas de vers d'amour

ont effacé mes larmes, lavé ma mémoire

ni sur l'arrivée des pluies d'étoiles.

un humble sursis

tissé par les doigts fragiles du destin

Habillés de blanc

ils ont voulu me protéger contre l'insomnie, contre l'orage qui hurle dans mon cerveau

un destin- comment dire- un destin meilleur

en mettant des chiens à l'entrée de mes pensées

en leur attachant des boites de conserves à leur queue

pour faire du bruit lorsque je voulais les tromper

ils ont essayé.

dans leurs blouses blanches et pures, ils m'ont guéri d'oubli

ils l'ont fait bouillir à 100° ou selon les meilleures méthode de stérilisation

et ils l'ont apprêtée pour qu'elle soit belle, très belle.

Avec les souvenirs rangés sur un cintre

c'est très agréable d'exister

c'est si bien que cette amnésie continue

ils sont tous partis

m'a transformé dans un chat énorme

qui ronronne quelque chose sur les rêves, les regrets

quand ils oublient de gommer mes souvenirs

ils se sont réfugiés dans les laboratoires où

qui encombrent un demain toujours ajourné.

Ce poème n'a jamais été écrit.

et je me souviens de toi, de ma vie.)

les laboratoires avec leurs assistants, les cobayes, moi

De toute façon, ce poème tu ne l'as jamais lu.

Parce que rien n'existe

il n'y a pas de médecins autour

Ne croyez rien

ils préparent une nouvelle invention.

C'est si drôle !- au fond, je ne suis pas à l'hôpital

(Et je m'en rends compte dans les instants de repos

tout se déroule sans

Monologue en 4 Tableaux, Premier tableau)

Il n'y a que des blouses blanches, des rires blancs, des inventions

Traduit du roumain en français par Marius Simon

mon amour.

aucune possibilité de retour, sans la moindre faute.

(fragment du "LETTRES À ALCINTE" –

seulement moi, personne d'autre

Anul 16 · Nr 60

La finele acelei conferințe din 15 ianuarie 1980 (Cu

stupoare am constatat într-un articol din revista

„Rapsodia”, că un ziarist cu renume profesional, din

neatenție sau ignoranță, muta evenimentul cinci

ani mai târziu…), m-am prezentat, solicitându-i

Domnului Noica o dedicație pentru fetele de la

Liceul Economic din orașul nostru cu care scoteam

Red. [V. Neghină]: În debutul interviului, vă rog să

precizați: În ce împrejurări l-ați cunoscut pe

Constantin Noica, acest mare om de cultură?

A.S. [Anca Sîrghie]: Pe (Vă rog să-mi înțelegeți

majuscularea, cu semnificația ei implicită) Domnul

Constantin Noica l-am întâlnit direct prima dată la

Biblioteca Astra din Sibiu în 15 ianuarie 1980,

sărbătorind pe Mihai Eminescu. De ce socotesc că

atunci și acolo am participat la un eveniment cu

totul memorabil? Ascultându-l vorbind pe Domnul

Noica, am simţit cum în mintea mea se năruiau

pilonii atâtor discursuri cu care ne obişnuiserăm săl evocăm pe poetul „nepereche”. Așadar, despre

poetul nostru național se poate vorbi și altfel decât

știam noi prin tradiție. În esență, Domnul Noica

oferea sibienilor copiate prin xeroxare primele 16

din totalul de 44 Caiete Eminescu, manuscrise

interesante pentru toți cei pasionați să cunoască

șantierul creației poetului și publicistului. Din capul

locului, țin să mărturisesc că în anii care au urmat,

am profitat din plin de acest „tezaur” oferit de el

Bibliotecii județene „Astra”, unde am dus pe toți

elevii care studiau cu mine capitolul Eminescu, pe

atunci un capitol bogat și temeinic. Mărturisesc că

în cei 51 ani de activitate didactică rar am văzut o

emoție mai specială decât cea a liceenilor care se

întâlneau cu slova eminesciană autentică.

IN MEMORIAM

Constantin Noica – mândria Sibiului

– interviu cu scriitoarea Anca Sîrghie –

Col r. Victor NEGHINÃ

Am gândit acest interviu ca pe un omagiu adus lui Constantin Noica, dvs., stimată doamnă Anca

Sîrghie, aflându-vă printre puținele persoane care l-au cunoscut foarte bine la Sibiu. În același timp, nu

putem uita că ne-ați încântat sufletele cu amintiri despre Constantin Noica la Cenaclul Literar „Radu

Theodoru” din Sibiu

Au trecut deja 34 de ani de la plecarea la Domnul a marelui scriitor, filozof și patriot român Constantin

Noica. Pornind de la acest fapt, am considerat că a-l readuce în actualitate este o datorie de onoare și

patriotică, ceea ce va răscoli amintirile sibienilor despre acest om de elită al filosofiei și literaturii române.

un al doilea număr al revistei „Hermes”, unul care

nu a mai apărut din cauza interdicției formulate de

Elena Ceaușescu, hotărâtă să facă economie prin

suspendarea tuturor revistelor școlare din țară.

Eram și eu cuprinsă de entuziasmul tuturor

participanților la acel eveniment literar unic în felul

său, așa că nici nu m-am gândit cum urma să

ajungă acel text la mine. La câtă lume se apropia de

conferențiar dorind să vorbească cu el, nici nu

puteam fi sigură că Noica va da curs solicitării mele.

Rep. Acela a fost doar primul moment de comunicare

directă. Ce a urmat acelui eveniment providențial?

A.S. Surpriză! Peste câteva zile, abia întoarsă de la

Liceu, m-am pomenit cu vizita neanunțată a

Domnului Noica. Era însoțit de poetul Ion Mircea și

Vasi le Barbu, colegi i mei de la revista

„Transilvania”, unde publicam în răstimpuri câte un

articol. Filosoful a coborât din Păltiniș, cerându-le

redactorilor să-l însoțească spre adresa mea,

necunoscută lui. Surpriza mea a fost dublată de

cea a însuși filosofului, care a văzut pe biroul meu

de lucru „Lysis” de Platon în traducerea sa, cu

sublinieri și adnotări. Când am scos din bibliotecă

cartea sa din începuturi „Vieața și Filosofia lui René

Descartes”, apărută în colecția Biblioteca pentru

toți, în format mic și cu coperta portocalie, l-am

auzit cu toții exclamând: „Cum, și pe aceasta o

aveți?” Da, era chiar un exemplar din prima ediție a

cărții sale, apărute în 1936, a doua după „Mathesis”

din 1934. Discuția curgea plăcut, dar avea o

înălțime considerabilă, ușor de sesizat. Noica

vorbea eseistic despre mitul androginului și câte

altele, dându-ți impresia că ești în fața unei pagini

scrise, minuțios elaborate, deși frazele erau simple

A.S.: O primă etapă semnificativă în devenirea sa au

fost anii de liceu. El a urmat între 1924 și 1928

prestigiosul Liceu „Spiru Haret” din capitală, unde a

debutat în revista „Vlăstarul” cu eseul „Mathesis

sau bucuriile simple”, ce anunța orientarea sa spre

filosofie. Tânărul Noica era foarte atent și la viața

literară a momentului. Intuindu-i lui Lucian Blaga

valoarea între personalitățile vremii, i-a dedicat una

dintre poeziile scrise atunci și a publicat o cronică

de spectacol cu „Meșterul Manole”, drama

expresionistă ce avusese premiera în 1929 la

Teatrul Național din București, unde fusese primit

cu destulă suspiciune. Constantin Noica a absolvit

Facultatea de Filosofie și Litere din București în

1931cu teza „Problema lucrului în sine la Kant”. El

s-a afirmat într-o pleiadă de aur alături de Mircea

Eliade, Emil Cioran, Petre Țuțea, Mircea

Vulcănescu, ei fiind discipolii unui mare profesor,

Nae Ionescu, care în esență îi fascinase cu sfatul

ca fiecare să se dezvolte pe baza propriilor

capacități și nu mulțumindu-se să repete învățătura

dată de alții, oricât de mari filosofi ai lumii ar fi aceia.

Am citit recent cartea „Magistrul și discipolii”

(Editura Hoffman, 2020) de Aurel Goci, care

Rep.:Pentru că i-ați cunoscut biografia, care apreciați

că sunt primele momente decisive pentru formația

viitoare a lui Constantin Noica?

și stilul clar. A venit vorba de maladiile spiritului

contemporan. Pentru că le studiasem recent, i-am

putut răspunde care sunt acelea, unele pe care

acum, sincer vorbind, le-am uitat, dar le păstrez

undeva scrise și comentate. Cert este că am trecut

un fel de examinare ad-hoc, fără să realizez pe

moment ce scop avea ea. Dar asemenea întrebări

apoi le-am auzit puse fiecărui intelectual pe care îl

întâlnea Domnul Noica prima dată. De ce? El ținea

să constate ce orizont de cunoaștere are

interlocutorul său și, în funcție de acela, purta în

continuare discuția cu el. Am constatat acest lucru

când a revenit în familia noastră, și o făcea destul

de des din 1980 până în 1987. În cei șapte ani de

prietenie, cu soțul meu, care era specialist în două

ramuri de inginerie, discuta teme anume, chiar îi

oferea reviste de acel profil. Cu mama mea, mare

melomană, comenta noutăți în domeniul muzicii,

iar vorbind cu mine se referea la literatură,

bineînțeles. Nu o dată l-am auzit punând întrebarea

directă pe care am primit-o, de altfel, şi eu: „Cu ce

credeţi că veţi putea intra în marea cultură?” Iar

atunci când era vorba de o persoană cu preocupări

filozofice, ea se vedea cu obligativitate întrebată

dacă stăpâneşte greaca veche şi limba germană,

din moment ce fără ele un cugetător nu are

instrumentele esenţiale de cercetare în domeniu.

A.S.: Nu am cercetat acest subiect în profunzime,

pentru că nu este domeniul meu de interes științific.

Dar într-un târziu, uluită în fața afirmației făcute de

directorul de atunci al Bibliotecii Astra, anume că

„Noica este un legionar”, l-am întrebat fără vreo

reținere. Ce credeți că a răspuns? „Nu, domniță

Anca, eu nu am fost legionar. Atunci a fost un mare

val, dar eu am rămas la marginea valului.” Am citit

undeva că Noica nu a purtat vreodată uniforma

verde, nu a participat la manifestații legionare, dar

ar fi scris niște articole cu tentă legionară, în anii

aceia de mare entuziasm național, când el se afla

clarifică niște puncte nevralgice, unele ce riscau să

umbrească acele destine excepționale. Am făcut o

recenzie a acestei cărți, pe care v-o recomand,

domnule colonel Neghină.

Rep: În ce împrejurări a ajuns Constantin Noica să

facă studii în mari capitate ale Europei?

A.S.: Iată că întrebarea dumneavoastră mă

determină să realizez adevărul că Domnul Noica

nu se referea în discuțiile noastre niciodată la anul

petrecut ca bursier al statului francez la Paris, unde

a studiat între aprilie 1938 și aprilie 1939. Cert este

că el avea o inteligență sclipitoare și o cultură pe

măsură, iar averea tatălui său îi asigura condițiile

materiale spre a-și împlini un asemenea vis. Eu nu

am cercetat ce va fi făcut el în inima Franței, mai

ales că imediat apoi, după susținerea la București a

doctoratului cu tema Schiță pentru istoria lui „Cum e

cu putință ceva nou?”, va pleca în 1940 la Berlin ca

referent de filosofie la Institutul Româno-German.

Am înțeles că în perioada celor 4 ani el a asistat la

seminariile filosofului Martin Heiddeger. Cert este

că nimic nu l-a putut ține departe de țară, astfel că el

s-a întors în România, spre deosebire de prietenul

său Emil Cioran, care plecând cu bursă în 1937 nu

s-a mai întors în România niciodată.

Rep.: Când a revenit în țară și care a fost atitudinea

organelor comuniste față de Constantin Noica?

A.S.: Întors în România, care a devenit o țară

socialistă, Noica era conștient de primejdia în care

se afla. Deciziile lui au fost cele ale unui om

puternic, având principii clare, ireductibile. A

divorțat de soția sa Wendy, englezoaică, pe care a

mutat-o în Anglia cu copiii lor, Răzvan și Alexandra.

Nimic nu l-a putut convinge să plece din România.

Ca atare, deposedat în 1948 de proprietățile

moștenite de la familie, el a îndurat cu mult curaj

domiciliul forțat la Câmpulung Muscel din 1949

până în 1958 și procesul politic care i s-a înscenat

sub titlul „Grupul Noica”, urmat de ani grei de

detenție. Aieșit din închisoare în 1964.

Rep.: Privind din punct de vedere politic, ce orientări

a avut Constantin Noica?

sub influența magistului său Nae Ionescu. Cert este

că Noica nu a fost omul atras de jocurile politice nici

verzi, nici roșii, ci era preocupat de planuri culturale

la vârf. Așa l-am perceput eu, ca om al unor acțiuni

culturale de anvergură națională.

A.S.: În ciuda aberației că Domnul Noica ar fi avut

domiciliu forțat la Păltiniș, (confuzia făcându-se cu

anii 1949-1958, când el a fost obligat să locuiască

la Câmpulung-Muscel), adevărul este că filosoful

și-a ales Sibiul din proprie convingere. Pentru el

Păltinișul cu aerul său ozonat și cu liniștea propice

scrisului, a fost o oază de creație. El și-a constituit

un ritual al plimbării matinale, după care scria cu

spor, iar seara, atunci când avea persoane

interesate, preda limba germană sau discuta

temele zilei cu „mușchetarii” sosiți de la București.

Și nu doar cu ei. Când se anunțau autorii unor

creații de factură dramaturgică, care țineau să

primească un atestat de valoare, Domnul Noica mă

ruga să urc în Păltiniș, ca să-i dau o mână de ajutor,

Rep: Atunci de ce a fost condamnat Noica la 25 ani

de temniță?

Rep.: Despre relația lui Constantin Noica cu orașul

de pe malurile Cibinului ce ne puteți spune? Cum a

evoluat aceasta în decursul timpului?Ce activități a

desfășurat Constantin Noica în Sibiu?

A.S. Nu-mi amintesc să fi deschis vreodată în

poveștile noastre prietenești un asemenea subiect.

Discreția sa era recunoscută. Dar din cele citite de

mine mai târziu am înțeles că la procesul din 1

martie 1960, un eveniment justițiar de mare răsunet

în epocă, socotit a fi cel mai important proces politic

la Tribunalul militar din București. Acolo s-au

invocat culpe imaginare. Noica a fost acuzat, spre

exemplu, pentru că a corespondat cu Cioran, căci

s-au găsit dovezi că el ar fi răspuns unei scrisori a

prietenului său parizian. Altă culpă era faptul că

avea intenția să traducă un eseu al lui Hegel, care

urma să fie publicat la Paris cu ajutorul lui Cioran.

Aducerea în țară de către regizoarea Marieta

Sadova a cărții „Tentation d'exister” a lui Cioran,

apărută la editura Gallimard în 1956, una dintre

cele două volume răspândit între cunoscuți, a fost

considerată ca „propagandă anticomunistă”.

Trebuie să aflați că despre aceste aspecte ale

biografiei nicasiene se vorbește anual la

Simpozionul organizat din generozitatea dlui Emil

Hagi la Câmpulung Muscel, ultima ediție fiind

tocmai în iunie 2021, unde am ținut o conferință

despre „Noica la Sibiu”, discursul fiind însoțit de 58

de imagini fotografice. A fost un succes. Am lansat

acolo și „Caietele Constantin Noica”, vol. 1, 2021, o

ediție datorată profesorului Marin Diaconu, căruia iam dat și eu ajutorul necesar.

pentru că el nu se considera autorizat să rostească

opinii critice în domeniul teatrului. În orașul Sibiu el

era invitat să țină conferințe, cum a fost cea despre

bătrânețe de la Societatea medicilor, cu sediul în

Piața Mare a orașului, sau cea de la Congresul

național al fizicienilor de la Sala Sindicatelor. Am

participat la aproape toate prezențele sale publice,

cu încântarea de a-i asculta discursurile, greu de

egalat ca densitate a ideilor. În iunie 1984 l-am

condus cu mașina mea la Festivalul Lucian Blaga

de la Sebeș. Succesele lui de public erau

excepționale, ca dovadă că intelectualitatea

transilvăneană i-a intuit valoarea, indiferent de

rezervele pe care le aveau oficialii partidului unic ori

Securitatea care îl urmărea pas cu pas; era o

inițiativă fără noimă și fără vreun rezultat dintre cele

așteptate, așa cum se demonstrează și în cartea cu

două volume a Dorei Mezdrea Noica și Securitatea.

A.S.: În generozitatea sa funciară, Domnul Noica se

bucura de fiecare succes şcolar al meu. Mă

încuraja în ceea ce scriam. În chiar primul an din cei

şapte în care ne-a fost dat să comunicăm, mă

aprecia epistolar într-o formă de-a dreptul

memorabilă. Prima lui epistolă trimisă mie se

Rep.: Ce a reprezentat pentru dumneavoastră,

personal, Constantin Noica?

Rep.:Cum vă privea filosoful pe dumneavoastră?

A.S.: Cu timpul, Noica s-a impus în conştiinţa mea

drept omul care întruchipa generozitatea

intelectualităţii ajunse la valori absolute. Totul

izvora la el din firesc, dintr-un firesc al atingerii

esenţelor, pe care le ştia preţui şi valorifica. El

cugeta, spre exemplu, afirmând că există „trei tipuri

de adversitate: război-sport-dialog. În război

trebuie să învingă unul. La sport, idealul e să nu fie

învingători şi învinşi. Într-un dialog, se cuvine „să fie

învinşi amândoi.” Îi sunt recunoscătoare pentru că

m-a ajutat să înţeleg de ce „un cuvânt este ca un

arbore” sau că verbul ESTE nu a putut fi definit cu

adevărat vreodată. Îmi explica rostul tăcerii în

filozofie şi în creaţie, în general. Mai târziu am

realizat şi faptul că prepoziţia ÎNTRU, spre

deosebire de ÎNTRE sau PRINTRE, în vecinătatea

semantică a cărora se află, are valoarea unui

operator. Aceasta este una dintre descoperirile lui

Noica, folosită la fiinţa care devine întru, ca acţiune

venită din interior. Discutam de ce SINELE este o

lume mai vastă decât EUL INTERIOR. Chiar

acţiunea lui asupra celorlalţi era menită să

reinstaleze firescul, acel firesc deranjat de o forţă

malefică, pe care el o intuia şi încerca să o

contracareze. De altfel, cugetătorul Noica îndemna

pe fiecare la meditaţie întoarsă spre sine, „spre acel

sine mai profund decât eul.”

Anul 16 · Nr 60

A.S.: Ceea ce mi-a povestit el însuși este că pe când

împlinea 60 de ani, a constatat că „mulți colegi de

Rep.: Când și din ce motive a ales Noica să-și

trăiască ultima parte a vieții în stațiunea Păltiniș din

județul Sibiu? Cum l-au recepționat scriitorii și alți

oameni de cultură de aici?

încheia astfel: „:Ştiţi versul: Semăna-ţi-aş numele /

în toate grădinile…..” V-aş semăna râvna în toate

şcolile.” Erau cuvinte încurajatoare scrise de el în 5

martie 1980, iar azi recitindu-le înţeleg că ele m-au

marcat. Este sigur lucrul acesta. El a citit atent două

capitole din teza mea de doctorat, răsfoindu-le pe

celelalte. Apoi mi-a făcut surpriza de a scrie un

Scurt referat, care a fost citit la susținerea de la Cluj

a tezei la 9 mai 1981. Aîncercat să mă ajute să plec

cu o bursă ADDA în Germania, ca să-mi

desăvârșesc studiile, el oferindu-mi formularele de

înscriere, la care pe atunci se ajungea foarte greu.

Dar eu depășisem vârsta de 40 de ani, care era o

condiție prevăzută în documente. Aprecierile lui

Constantin Noica au fost pentru mine mai mult

decât o medaliere sau o premiere naţională, căci

ele au funcţionat ca un atestat, cu rol propulsor în

plan intelectual. În edificarea mea intelectuală am

avut câteva personalități care au jucat rol

modelator, mai ales în anii de studenție. Dar după

Domnul Noica, socotesc că nimeni nu s-a mai

ridicat la nivelul său de intelectualitate rafinată. Vă

dau numai un singur exemplu. Parcă neîncrezător

în cuvintele spuse prin viu grai când i-am oferit la

Păltiniș un cadou, filozoful mi-a mulţumit în mod

neaşteptat printr-o scrisoare datată 19 martie 1986.

Am rămas uimită să constat că o epistolă avea

pentru el importanţa clasică de dar şi de necesară

confesiune. Iată textul: „Stimată şi iubită Coniţă

Anca, După câteva încercări nereuşite de a vă găsi

la telefon, îmi dau seama că este cu mult mai

potrivit să vă scriu. Mi-aţi făcut o atât de mare

plăcere cu darul D-voastră, Septuaginta, încât

trebuie să vă exprim într-alt fel decât telefonic

recunoştinţa mea. În fiecare seară – când ziua mi-a

fost normală – citesc câte două pagini din Noul

Testament, text grec şi latin. Septuaginta îmi

lipsea şi mi-o doream! Îmi este cel mai frumos dar

pe care-l puteam primi, iar faptul că, în ritmul în care

o voi citi, îmi va lua 8 sau 10 ani, reprezintă, pentru

mine, urarea Dvoastră mişcătoare de viaţă lungă şi

neclătinată în cele ale gândului. Cum să vă

mulţumesc? Poate spunându-vă că ori de câte ori

mă voi gândi la D-voastră mă voi certa singur că nu

voi fi ştiut să vă mulţumesc îndeajuns. Vă doresc

toate împlinirile, pe măsura celor pe care

înzestrarea şi vrednicia D-voastră le vestesc de pe

acum.”

generație apleacă steagul” și salvarea de

amenințarea morții o găsea într-un mediu mai

sănătos decât Bucureștiul, prea poluat și

zgomotos. După o căutare febrilă, trecând din

Snagov la Brașov și din Sibiu la Rășinari, el a decis

să se stabilească în oaza de sănătate care este

Păltinișul. Din relatări le sale mai mult

întâmplătoare, am aflat că doar câțiva universitari

sibieni mai tineri, așa ca Didi Cenușer, îl vizitau la

Păltiniș. Îmi amintesc de dorința colegei mele de

catedră Sanda Odaie de a-l cunoaște pe Noica,

drept care am urcat la Păltiniș, împreună cu prof.

univ. Gavril Scridon de la Cluj. Cu vreo două

săptămâni înainte de accidentarea sa, m-a

convocat pentru o reuniune mai specială dedicată

Caietelor Eminescu, a căror soartă îl nemulțumea,

și știu că i l-am prezentat pe tânărul cineast

londonez Liviu Tipuriță. Dar îmi amintesc cu

plăcere că Noica în mod frecvent telefona din

Păltiniș cu întrebarea: „Dacă voi coborî, are domnul

inginer o tărie pentru mine? Oare ce dulciuri ați mai

preparat?” Sigur că îl invitam la masă, uneori însoțit

de Andrei Pleșu sau alți prieteni cu care ne vizita.

Convingerea lui era că hrănirea trebuie să rămână

o treabă intimă, nu publică. Uneori dormea la noi și

consider că în biblioteca mea cu mobilă în stil

Empire la loc de cinste este „patul lui Noica”. Scopul

vizitelor lui era altul, desigur. În sufrageria noastră,

pe care el o socotea „un salon literar”, întâlnea

profesori ca Mircea Tomuș, Dumitru Chioaru,

scriitori precum Mircea Ivănescu, Vasile Avram, dar

nu mai puțin personalități sosite din alte locuri ca

Andrei Marga, Eugen Simion, Laurențiu Ulici,

Doina și Eugen Uricaru etc. Discuțiile care se

închegau erau totdeauna legate de cărți de

valoare, teme interesante, probleme de actualitate

culturală. Realizam că ni s-au pus microfoane și

niciodată nu se ataca vreo temă politică. Mai târziu

din cartea Dorei Mezdrea am aflat că eram și eu

urmărită de Securitate, dar exact cum reacționa

Noica, m-am obișnuit să răspund și eu: „Ei și, ce

puteau să afle urmăritorii?”, căci noi nu făceam din

principiu politică. Esențial era că eu citeam și

foloseam în analizele la clasă citate din

„Sentimentul românesc al ființei” sau din

„Introducere la miracolul eminescian”, unde

filosoful îmi apărea dublat de un literat atent la

motivele găsite în basme precum „Tinerețe fără

bătrânețe și viață fără de moarte” sau în

„Luceafărul” și atâtea alte poezii eminesciene,

comentate într-o interesantă paralelă cu opere din

literatura universală.

Rep: Când s-a sfârșit din viață Constantin Noica și

unde își are locul de odihnă cerească?

A.S.: Domnul Noica s-a accidentat căzând în camera

sa într-o dimineață de noiembrie 1987, când îl

enerva un șoricel, care îi ataca borcănelele cu iaurt.

Așadar, pe un atât de mare gânditor l-a doborât un

șoricel, cum îmi spunea cu un umor amar, atunci

când îi duceam medicamente străine și mâncare la

spital. Fractura de șold necesita o operație. Dar

organismul său s-a dovedit prea slab pentru o

asemenea intervenție și după o săptămână de

tatonări la Spitalul din Sibiu, s-a stins în noaptea de

3 spre 4 decembrie 1987. Dorința lui mai veche de a

fi înmormântat la Schitul din Păltiniș i-a fost

împlinită de Mitropolitul Antonie, care mi-a

confirmat la telefon că acceptă încălcarea unei

reguli, aceea de a înmormânta într-un asemenea

loc sacru numai oameni ai bisericii. Nu uit emoția cu

care am pus întrebarea: „Înalt Prea Sfinte Antonie,

acceptați ca Domnul Noica să fie îngropat la Schit?

A urmat un minut de tăcere, care mie mi s-a părut

un ceas. Apoi rostirea mitropolitului a fost avântată

și decisă: „Sigur că accept!” Au urmat din belșug

cuvinte de mulțumire din partea mea. Eram la

redacția revistei „Transilvania” și ne-am bucurat cu

toții de asemenea veste. Abia mai târziu s-a întors

la Sibiu din Păltiniș Gabriel Liiceanu, care zăbovise

în camera filosofului de la Vila 12, de unde luase tot

ce socotea să merită păstrat. El aflase înaintea

noastră de acceptul Mitropolitului Antonie. În

tristețea imensă care ne copleșea, vestea aceasta

aducea un licăr de împăcare.

Permiteți-mi, domnule colonel Neghină, să citez pe

Octavian Goga, un alt nume care face cinste

orașului nostru. El scris articolul-evocare „A murit

Caragiale”, amintind vizita pe care maestrul

comediei românești i-a făcut-o în închisoarea de la

Seghedin. Caragiale venea de la Berlin și se

întorcea în Germania. Goga a socotit că se

bucurase de o mare cinste, dar emoția lui a fost

enormă când și-a dat seama că imediat apoi

Caragiale s-a stins. Iată cum meditează Octavian

Goga asupra stingerii acelui mare spirit al literaturii

române: „… un Caragiale cu mâinile încrucişate pe

piept, amuțit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a

trecut prin minte. Cum să se închidă pe vecie ochii

lui cari pătrundeau sufletul și străluceau de departe

ca două suliți de argint? Ce să facă pământul cu

ei?… Cum să se împace cu repaosul de veci

creierul lui pururi frământat, acest complicat și

sensitiv seismograf intelect… „ comenta Octavian

Goga. Evocarea se încheie cu o perspectivare a

staturii scriitorului în posteritate: „Noi însă, cari am

avut norocul să-l vedem şi să-l auzim, vom rămâne

toată viaţa stăpâniţi de senzaţia că prin moartea lui

Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol

Urma să intre la autopsie. Da, nu mai era nimic de

făcut. Mi-am amintit zisele lui „E foarte curios! Se

moare de milioane de ani și lumea nu s-a învățat cu

în natură, ca de-o perturbaţie cosmică. Cu cât va

trece vremea, va creşte tot mai mult silueta lui şi

vom rămâne totdeauna vrăjiţi de farmecul celui mai

luminos creier românesc. Îi vom spune poveştile, îi

vom repeta glumele. Se vor crea legende şi

personalitatea lui va lua proporţii mitice. Generaţiile

viitoare nici nu vor putea înţelege dacă din

strălucirea unei minţi s-au întrupat vreodată astfel

de raze orbitoare… Peste un sfert de veac, trecând

cutare bătrân de-a lungul străzii, oamenii îşi vor

scoate pălăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul

cu respect… „Cine-i moşul ăsta de-i faceţi atâta

cinste”?, va întreba cutare băieţandru… „A

cunoscut pe Caragiale”, vor răspunde cu toţii.” Tot

despre o minte strălucită era vorba în 4 decembrie

1987, când a trecut la cele veșnice Constantin

Noica. Mă despărțisem de el în ziua precedentă,

când i-am dus mâncare ce putea, spunea el cu o

tainică speranță, să-l hrănească mai multe zile. Pe

moment a servit doar laptele de pasăre. Ne-a

mulțumit din suflet, mie și familiei, pentru tot ce

făcuserăm pentru el. Probabil că simțea că ne

despărțim. „Mâine mă operează”, repeta el.

Medicul de gardă cu care am vorbit imediat, mi-a

explicat că pacientul avea un suflu aspru, pentru că

plecase un cheag de sânge spre inimă. Apoi m-a

asigurat că nu se poate face nimic altceva decât cu

o săptămână în urmă, când printr-un noroc cheagul

acela a trecut cu bine de punctul critic. Spre seară

au sosit Pleșu, Liiceanu și meteorologul Niculae.

Pe la ora 23.00 bolnavul a fost pus pe aparate, ca

apoi să se declare decesul în jur de ora 4.00 AM.

Vestea morții Domnului Noica s-a răspândit în Sibiu

de dimineață, dar eu nu puteam concepe o

asemenea realitate, pentru că știam ce minte

limpede avea filosoful. O seară înainte de

accidentare se despărțise de Andrei Cornea,

socotit un ucenic al său în traduceri din Platon.

Ținea la el ca la un fiu, după cum mi s-a destăinuit.

Câte mai erau de împlinit la Păltiniș, din care el

făcuse un punct iradiant al culturii! Am alergat la

morga Spitalului și acolo l-am văzut pe targă. Câtă

liniște era acum în el! Dincolo de toate impasurile

politice, care i-au fost date, înfruntate cu demnitate,

acum răzbise solaritatea ființei lui. Un Noica al

tăcerii, așadar. Mi-am amintit de „Cuvântul

împreună cu rostire românească”, unde Noica

afirmase: „La capătul ei, deci, rostirea devine, întrun fel, tăcerea ființei.” După atâtea ziceri care m-au

încântat, acum Domnul Noica mă întâmpina cu

tăcerea lui.

Anul 16 · Nr 60

asta.” Am vorbit cu autopsierul, care cândva îmi

fusese elev la Liceul „Gh. Lazăr”. Procedurile își

urmau cursul firesc. Înmormântarea din 6

decembrie 1987 a adunat la Schitul din Păltiniș, în

jurul sicriului său, vechi prieteni de spirit ca Alecu

Paleologu, Nicu Steinhardt, Mihai Șora, dar și mai

tinerii lui emuli Pleșu și Liiceanu. Era acolo elita

intelectuală a Sibiului, cu profesori, precum Leo și

Steriana Köver și Nicolae Jurca, medici ca Maria și

Vasile Moldovanu, Doina și Cornel Manta, apoi

domnișoara Magdalena Abraham și familia lui Aurel

Cioran, care a adus-o pe Mariana Noica, soția

defunctului, unica dată urcând în Păltiniș. Predica

Mitropolitului Antonie Plămădeală, aflat în fruntea

soborului de preoți, care au oficiat slujba de

înmormântare, a fost emoționantă în bogatul ei

adevăr.

Rep.: Despre activitatea Uniunii Scriitorilor din

România, filiala Sibiu, privindu-l pe Constantin

Noica, ce ne puteți relata?

A.S.: În anii săi păltinișeni, filosoful Noica era

totdeauna binevenit în redacțiile publicațiilor

sibiene. Eu mi-l amintesc venind cu bucurie la

revista „Transilvania”, mai ales de când redacția s-a

mutat din Piața Mică pe str. Ioan Rațiu. În presa

locală apăreau articolele filosofului ca autor și

articole despre el. Totdeauna unii dintre membrii

USR-ului participau la conferințele lui Noica în

Sibiu. Aceasta se întâmpla, ignorând ostilitatea pe

care i-o arătau organele de partid, la care Noica nu

le-a dat niciun motiv să-i reproșeze ceva.

Dimpotrivă, în străinătate, unde în călătoriile sale

și-a întâlnit vechii prieteni, adică pe E. Cioran, E.

Ionescu, M. Eliade, pe Sanda Stolojan și pe alții, el

le vorbea despre progresele și realizările României

soc ial i s te. Reac ți i le acelora dovedeau

nedumerirea lor, ei considerând că… „Noica a

înnebunit”. Încerc să cred că el nu era oportunist, ci

chiar credea în ceea ce afirma. Același interes l-au

dovedit în posteritate directorul Onuc Nemeș și

colectivul Bibliotecii Astra, care au scos o carte

semnificativ intitulată „Constantin Noica și Sibiul”.

Cele 8 s c ri sori pe care le păs trez din

corespondența mea cu filosoful au fost solicitate

atunci de domnul director, dar – surpriză! – ele nu

au apărut în carte, din cauza unei răutăți colegiale

mai vechi și total nejustificate. Dar ele au fost

publicate și comentate într-o serie net superioară

De atunci, am participat la slujbele de comemorare

organizate de-a lungul anilor la Schit și nu cred să fi

urcat vreodată în Păltiniș fără să mă opresc la

mormântul filosofului, de obicei aducând acolo

musafiri din țară și chiar din străinătate. Simt că

este un popas ritualic de care nu mă pot lipsi.

ca ținută grafică și ca circulație, anume în Modelul

Cultural Noica, apărut sub îngrijirea profesorului

universitar Marin Diaconu la Fundația Națională

pentru Știință și Artă, București (Vezi: vol. II, 2009,

p. 530-564, vol. III, 2014, p. 372-419, vol. IV, 2019,

p. 312-336.)

Nu este lipsit de semnificație faptul că în orașul Sibiu

activează pe str. Oștirii Liceul Teoretic „Constantin

Noica”, o dovadă că sibienii îl recunosc pe filosof

drept o personalitate emblematică a orașului lor.

Filosoful a mai dat numele Librăriei Humanitas,

ceea ce ne încredințează că, deși nu a fost încă

declarat cetățean de onoare al orașului, cum ar

merita, Constantin Noica se bucură de o prețuire

aleasă din partea intelectualilor sibieni.

Red: Fără a considera că am acoperit întreaga viață

și opera lui Constantin Noica, propun să punem

punct acestui interviu. Aceasta, nu înainte de a vă

transmite cele mai sincere mulțumiri pentru

amabilitatea cu care ați acceptat realizarea unui

asemenea proiect de mare importanță pentru

cititorii publicațiilor în care va apărea acest bogat și

realist interviu.

fumegând culori ireale

nici o gură nu surâde

urmărindi-mi acrobaţiile

au glasul lor care se aude în chioşcuri

Urmele noastre în mâl

sunt mai triste decât orice singurătate

MEMNON, 4

De ce ai plecat din mine ca un fluture

din crisalidă moartă,

de singurătate

ca să-mi luminezi amintirile clar?

alfabetele noastre diferite

nu încheagă apele şi nu dezleagă nimic

Auzi banca suspinelor tale se depărtează

acelaşi lucru

Doar pânză de păianjen în care mă sbăteam

era împletită din degetele tale

Dar niciodată nu le-am putut citi

Pune degetul uşor pe buze

urmărind o moarte atât de graţioasă

închideau semne care spuneau

Mâna ta ţesută din fulgere

Nici o inimă nu se cutează

Poeţii vorbesc încet

şi copacii care-i umbresc au frunze de argint

de tărâmul acesta plin de scoici

Mă duc în fundul apei să dorm

Somnul pe care niciun împărat

nu l-a dormit vreodată

(din volumul „Memnon”, Bucureşti, F.P.L.A., Regele

Carol II, 1934)

Şi spune peştilor să tacă

Anul 16 · Nr 60

Cu ceva timp urmă, pe când vizitam un muzeu,

mai bine zis o necropolă, m-am trezit, undeva întro lume subpământeană, rătăcit printre sute de

războinici așezați pe mai multe rânduri, înarmați

până în dinți, așteptând parcă, de cam două mii de

ani, un ordin de luptă. Mult mai înalți decât mine,

cu priviri deloc binevoitoare, mă priveau destul de

tăios cu ochii lor oblici și nu m-ar fi mirat dacă

vreunul, cu una din acele mișcări pline de

eleganță și grație, așa cum văzusem de multe ori

în filme, m-ar fi spintecat, trecându-mă definitiv în

lutul din care purcedem toți, însă fără nicio șansă

de a mai fi ca ei, vreodată, statuie. Faptul că mai

bine de două milenii trecuseră peste ei fără să le

schimbe cu nimic înfățișarea amenințătoare și

trufașă, îi făcea să semene cu niște zei

necunoscuți, prin urmare, ignorați. Ori, se știe

prea bine ce se întâmplă când ignori un zeu!

Darămite, cele câteva sute în mijlocul cărora mă aflam! Un om normal ar fi fugit cât mai repede din acel loc.

Cum nu trăim într-o lume normală, fiind noi produsele ei, spaimele mi-au provocat reacții paradoxale. Am

început să mă învârt printre uriașii încremeniți într-un fel de nemurire, admirându-le caii cu harnașamentele lor

(tot din lut), armele, coafurile, armurile și, în general, să mă uimesc până peste poate, de arta absolut

necunoscuților artizani care îi imortalizaseră pe acești soldați, individualizându-i, ba mai mult, așezând pe

figura fiecăruia un anumit sentiment, o grimasă, un fel unic pentru fiecare, așa cum erau, presupun, și în viață.

După un timp mă obișnuisem cu înfricoșătorii luptători ai timpurilor intrate de mult în legendă și începeam să

disting tot mai multe detalii ale incredibilei realizări. Aveam cumva tendința de a intra în lumea lor, ignorând-o pe

cea în care, în mod inexorabil, mă aflam.

Soția, salvatorul de serviciu deci, m-a extras din necropolă după un puseu de panică, firesc pentru cele două

ore în care am fost dat dispărut. Abia peste câteva săptămâni am început să povestesc prin ce mi se părea că

am trecut…

Și, poate această întâmplare ar fi rămas bine pitită pe undeva în imensitatea cosmică a creierului dacă, nu aș

fi primit trei volume de poezie, cu tematică asemănătoare împărțite în trei părți, ale poetului, colaboratorului și

prietenului Ioan Gligor Stopița. El însuși la fel de paradoxal precum acea, aproape incredibilă acum,

întâmplare cu fioroșii de lut. Solilocviile eului, Ed. Cenaclul de la Păltiniș, 2013 și Puii veșniciei au mustăți,

Ed. Eikon, 2014 au apărut în volume, al treilea volum Îngerul Ionduh, încă în manuscris aflat în curs de

apariție. Autorul este un om cultivat, cu un fel de a te privi unic și de a te cântări, cu un umor ardelenesc de cea

mai bună factură, poet cu o sensibilitate, cumva neașteptată, inimos și având mereu o vorbă de duh, foarte

potrivită situației, pentru toți cei din jur, dar cu o poezie tulburătoare, de un dramatism pe care ai putea să-l

consideri livresc, dacă nu ar fi atât de bine și evident ancorat în realitatea zilnică și, mai mereu, născătoare de

stranii și dureroase interogații interioare, prin urmare, un poet autentic, deși îndrăznesc să spun, de o

construcție interioară mult diferită de cea exterioară, senzorial perceptibilă.

Ultimul volum, ce va apărea în acest an, e și mai zguduitor, prin coborârea poetului în subteranele sale unde îl

are călăuză pe îngerul Ionduh, ceea ce mi-a adus în memorie teribila (pentru mine!) întâmplare din necropolă.

Am citit destule poezii publicate în revista Rapsodia, unde poetul e redactor-șef și unde eu sunt colaborator,

redactor-șef adjunct de peste zece ani. Poeziile au parcă greutatea plumbului. Nu te lasă nici să abuzezi de

Mihai BATOG-BUJENIÞÃ

lectura lor, nici să le reciți la vreo petrecere, nici să le abandonezi, dar nici să dormi după! Are el un talent aparte

de a construi din diafanul cuvântului un vers încărcat de un soi de durere, de o apăsare pe care nu o poți

mărturisi nimănui, fiindu-ți dată numai ție și, culmea, înnobilându-te parcă. Mesajul poeziei sale poate fi, într-un

anume mod, asemănat cu acela al vestiților edecari ai lui Repin, cei care, într-o lumină dumnezeiască, par

striviți de un efort continuu, dar colectiv, prin care își duc la capăt o misiune irevocabilă, în mod cert

neaducătoare de cine știe ce foloase materiale, un alt fel de cruce pe care ei o poartă fără să se plângă, poate

cu un ușor fatalism, dar și cu o nedisimulată mândrie, privind-o cumva ca pe o datorie care, odată împlinită, îți

va oferi, probabil, un fel de senină libertate.

Universul poeziei lui Ioan Gligor Stopița este, normal, satul, locul nașterii și al copilăriei. Spun normal, nu

numai pentru că acesta este obârșia asumată de autor, ci și datorită faptului că satul și lumea sa, ancorată ferm

construcției cosmice, poate fi considerat univers, orașului lipsindu-i, din cauza superficialității viețuitorilor săi,

acest nobil atribut. Găsim, firesc, amintirea unui tată, robind pentru pâinea cea de toate zilele, deloc vesel sau

chiuind fericit pe la nunți și botezuri, o mamă neasemănată cu frumusețea și detașarea unei icoane, copleșită și

ea de mulțimea grijilor și a nevoilor de tot felul, chipul unui frate, un înger osândit să trăiască doar câțiva ani

(îngerul Ionduh) pe această planetă a durerii și care pleacă la cerurile din care fusese trimis, lăsând în urmă o

durere adâncă, dar pe care nimeni nu este tentat să o facă publică. Oamenii au un fel al lor, aspru și reținut,

indus de credința fermă că toate lucrurile în lume au logica lor, una mai presus de noi și, cu o admirabilă

demnitate și tărie, își poartă și ei crucea, având credința de neclintit că acesta este drumul spre mântuire.

Nimeni nu se vaietă, nimeni nu înjură ridicând pumnul spre cer și, deși Dumnezeu pare a fi plecat demult din

mijlocul copiilor săi, nimeni nu simte nevoia ca din daturile vieții, așa cum sunt ele, bune, rele, să facă

spectacol. Pentru că, acești oameni cred cu toată ființa lor, iar credința le dă întreaga tărie de a suporta o viață

pe care, în lipsa credinței, ar fi tentați să o abandoneze, lepădându-și astfel ultima șansă de a birui întru

eternitate.

Într-un anume mod, autorul seamănă cu acei maeștrii din străvechime care au imortalizat chipurile unor

anonimi soldați și i-au făcut nemuritori. „Bădița” Gligor sau Ioan, cum îi spun prietenii, cioplește în sufletele și

neuitarea noastră chipurile unor martiri pe care altfel nimeni nu i-ar mai recunoaște ca atare, durerea lui,

zbaterile lui terifiante uneori, pentru ca inevitabilul colb al vremurilor să nu acopere definitiv cu veșnicia lipsei de

aducere aminte, atât de caracteristică nouă, oamenilor. Aceste volume de poezie adevărată au parcă un fel

aparte de a te ține încordat, de a te face să vrei a fi mai bun, mai îngăduitor cu cei din jur, deoarece, mai fericit

este greu să te gândești că ai mai putea fi, iar asta ți se pare, acum, chiar inutil, împotriva sfaturilor pe care le

primești, cu o dubioasă dărnicie, seară de seară pe micile ecrane. Citind, de mai multe ori cu lacrimi, poeziile

cuprinse în această trilogie poetică, ai, la un anumit moment al lecturii, senzația că în spatele decorului poetic

se furișează o umbră, un personaj, un înger, mereu același, fantomatic și trist. Trăiești cu impresia, un timp, că

este, firesc, proiecția emoțională a autorului, dar vei avea, curând, o mare surpriză. Ești chiar tu, cititorul, cu

amintirile tale, cu durerile și neîmplinirile vieții tale, ești chiar tu și nu poți să nu te miri că, poetul, pe care de altfel

nici nu-l cunoști, te-a descoperit, știe că și tu ai trecut prin experiențe traumatizante, că și tu ești vinovat, alături

de el, pentru tot ce se întâmplă și te provoacă la o analiză profundă, sau poate îți propune chiar exercițiul

pocăinței, în sensul cel mai bun al conceptului, adică, cel inițial de: „pocca intens”, transformarea interioară,

înălțarea în spirit, asumarea faptelor și, prin aceasta, dobândirea unei alte trepte de înțelegere.

Știu, se obișnuiește ca prin prezentarea unui volum sau mai multe, mai ales poezie, să se recurgă la citate, cu

cât mai multe, aparent, cu atât mai edificatoare. Mă voi feri, voi evita această cutumă, deoarece consider că

poezia lui Ioan Gligor Stopița trebuie citită, aș spune chiar asimilată, fiindcă numai astfel își va face înțeles

mesajul. Există o nevoie de personalizare a ei, așa cum un parfum de calitate devine unic numai în contact cu o

epidermă, unică în felul ei, deși, superficial privind, foarte asemănătoare celorlalte. Este posibil ca, după ce

citim toate poeziile din cele trei volume, legate între ele cu fire nevăzute, să înțelegem acest gest al dăruirii de

sine prin cuvânt, propriu poetului în general, iar lui Ioan Gligor Stopița în special, și poate, vom vedea și noi că

trebuie să fim iubitori față de străinul care este aproapele nostru, să fim mai buni, sau poate chiar să facem ceva

pentru a ieși din mocirla unei existențe de cea mai vulgară extracție, în care singura icoană a devenit, semn al

prostiei și răutății, imaginea unei bancnote. Dar nici nu trebuie să ne mire această dorință a noastră și nici să ne

sperie. Este, în fond, doar esența unei vieţi smerite.

Anul 16 · Nr 60

Adrian GRAUENFELS

Israel

În ultimii ani am căpătat o obsesie. Firesc sau

nu, mă atrage traducerea poeziei moderne, cea

în tranziție și evoluție. Trăind într-o singură

cultură (sau limbaj) ignorăm produsul intelectual

şi artistic al altor artiști care comunică folosind o

limbă străină. În cazul meu este engleza. Am

avut ocazia să descopăr numeroase talente –

tineri poeți afro-americani, cubani, asiatici,

germani, israelieni, care produc o poezie

originală, dar cu o problematică globală, care

atrage atenția și ne incită imaginația. Poezia nu

mai respecta vechile canoane: rima, forma,

aranjamentul vizual, strofe, paragrafe… sau un

limbaj clasic ci se ramifică si exploatează hârtia

sau ecranul la discreția autorului. De multe ori

fracturarea sau segmentarea materialului

devine parte din vizualul și implicit eufonia

poeziei care poate începe ca un sonet și se

termină în proză. Aceste libertăți ne uimesc dar

sunt benefice înțelegerii felului de a gândi și a se

exprima într-o anume cultură. Există mari

diferențe între poezia asiatică, afro americană

sau cea arabică. Ebraica fiind concisă și

intuitivă prin construcție, permite hiatusuri și o

altă sintaxă. Sarcina traducătorului este mai

lejeră, de multe ori aleg să mă îndepărtez de

miez în favoarea fluxului verbal, al fluidității și pe

cât posibil fără să alterez prea tare intenția

mesajului. Vă doresc o plimbare plăcută prin

acest muzeu al multor poeți de valoare si

meritată faimă, la a căror prezentare mă bucură

să particip.

Traduceri

Obsesive

Anul 16 · Nr 60

* Elizabeth Metzger

prin fiecare climat meridional și tot ar fi rămas

,Dacă mă prefac că nu te-ai schimbat

LA ÎNCEPUT iubirea a fost aproape de androginie

,amenințând să mă desfășor

Femeia împrumutată

.nervi neîngrijiți, mâini ca foița de țigară

Aș fi putut închiria Roma, aș fi putut călători

.Italia de văzut

că nu se poate distinge verdele

din bronzul de odinioară, ce-ar fi atunci

,Dacă aș spune că sezonul dorului s-a încheiat

,că glicina și-a terminat răsucirea

.nu va mai fi nici un Tu din mine

Elizabeth Metzger este autoarea cărții The Spirit

(University of Massachusetts Press, 2017), câștigătoare

a premiului Juniper Prize for Poetry, și a volumului de

capitole The Nutshell Studies of Unexplained Death

(Horsethief Books, 2017). Poemele ei au apărut în The

New Yorker, The Paris Review, Poetry Magazine,

American Poetry Review, The Nation și în Poem-a-Day

al Academiei Poeților Americani, printre altele. Proza ei

a fost publicată recent în Conjunctions, Literary Hub,

Guernica și Boston Review. Este editor de poezie la

.The Los Angeles Review of Books

ceea ce vreau să spun este că

Mark Strand

1934-2014

Poezie bună de mâncat

,Ochii lor se rostogolesc

.Poeziile au dispărut

.Lumina e slabă

.picioarele lor blonde ard ca niște perii

.Cerneala îmi curge din colțurile gurii

Ochii ei sunt triști

.Nu există fericire ca a mea

.și merge cu mâinile în rochie

.Câinii sunt pe scările de la subsol și urcă

.Am mâncat poezie

.Bibliotecara nu crede ceea ce vede

Sunetul are urechi

.Sunt un om nou

.Ea nu înțelege

Manuel Arturo Abreu

așa cum fac inimile

*

,Când mă pun în genunchi și îi ling mâna

Mark Strand a fost recunoscut ca unul dintre cei mai *

importanți poeți americani ai generației sale, precum și

ca un editor, traducător și prozator desăvârșit. Stilul său

se caracterizează printr-un limbaj precis, imagini

suprarealiste și tema recurentă a absenței și a negației;

colecțiile ulterioare investighează ideile despre sine cu

un spirit ascuțit, adesea urban. Nominalizat poet laureat

al SUA în 1990, cariera lui Strand s-a întins pe parcursul

a cinci decenii și a obținut numeroase aprecieri din

partea criticilor și un public fidel în rândul cititorilor. În

1999, a primit prestigiosul Premiu Pulitzer pentru poezie

pentru colecția Blizzard of One

.de trei ori

care se topește

.Mă zbengui de bucurie în întunericul cărturăresc

.

.ea țipă

o ceață senină de zi de luni stropită cu apă de

prune

Netedă ca cenușa

Fericirea din mine este ca interiorul unei frici

.Mă răcnesc la ea și latru

haina supărată a lui Quasimodo are răbdare

În mila surorii mai găunoase

limba îi sare din gură ca o piatră de mormânt

în timp ce ea mișcă timpul cu o privire

egală cu nicovala de ploaie

în timp ce mă conduce într-o râpă

și mai departe, în plămânii de colindător

ai surorii goale

învățându-mă să aud în tăcere

”Cuvântul ei preferat este „farmacie

Manuel arturo abreu este artist, poet și critic * *

dominican și autorul a două versiuni ale unui castel de

piatră (United Republic of the African Diaspora Press,

2022). Trăiește pe pământurile popoarelor Multnomah,

Cowlitz, Clackamas, Klamath, Chinook, Kalapuya,

Confederația Grand Ronde și Confederația Siletz,

precum și ale altor popoare native din nord-vestul

.Pacificului

Dorothea Tanning

Despre Cultură

.cu rezultate la fel de incerte ca și vremea

.Încearcă stridii, suricate, napi, șoareci

Câmpul meu de șoareci a fost un triumf al

,Cultivarea oamenilor poate fi dificilă

…prin plăpumi de lut, alergând

.în șanțuri – până la cădere

naturii – nasuri roz care se înțeapă

.Dagmaris îndepărtându-se pe plajă

.Gloria, cu două zile înainte de a muri

șoareci cultivați și computerele lor

Până dimineața, fiecare pitic, înnebunit

.de șoarecii care mușcau au fugit de pe câmp

.”labe murmurând: „Nu aici

(era perioada aceea a anului( Piticii

Jesús Cos Causse

Eu atât de departe încât aproape că nu mă pot

.distinge

au început să aterizeze pe ogorul meu. Teama

pentru

Acolo, și-au făcut mulți prieteni

pentru strămoșii lor. Deja, acești

vor învinge agitația care definește

Acum, la fel ca înainte, în fiecare zi, zeci

recoltă m-a făcut să mă las în patru

.de șoareci perfecți pleacă spre oraș

printre computere, și cu ei

Unghiile mele se agățau inutil de grăsime

își dezvoltă abilități de neconceput

penetrează secrete vinovate. În curând, ei

.Pitici zdrobind familii de șoareci

această întunecată dintre epoci. Și ei

.Apoi, de necrezut, s-a terminat

.mă vor găsi, adormit în peștera mea

Dorothea Margaret Tanning (1910 – 2012) a fost o * *

pictoriță, gravor, sculptoriță, scriitoare și poetă

americană. Primele sale lucrări au fost influențate de

.suprarealism

Privind la fotografii

.Asunción, evantaiul ei, aranjându-şi fusta

Roberto, arătând spre niciunde

.Idermis în spatele lui Oscar, după Jorge

contact: [email protected]

https: //www.jurnal-israelian.com/rely

WhatsApp: +972 545 75 1946

Expunem media, text de limbă engleză,

.franceză, română

.Video, audio, imagini

.Fratele meu risipind un zâmbet

Mama mea ca un parfum vărsat în depărtare

Jesús Cos Causse – poet, dramaturg și jurnalist afro- *

cubanez s-a născut în Santiago de Cuba. În timpul vieții

sale, a fost vicepreședinte al Unión Nacional de

Escritores y Artistas de Cuba, precum și președinte la

Taller Internácional de Poesía, care are loc în timpul

Festivalului del Caribe din Santiago de Cuba. Este

autorul mai multor colecții de poezii, printre care Balada

.Tata beat din nou

.Mătușa mea la fel de urâtă ca și cuvântul însuși

.Bunicul cu o cravată festivă

.Bunica în zilele ei cele mai bune

de un tambor y otros poemas (Ediciones UNEAC,

1987), câștigătoarea premiului Julian del Casal. A murit

.la 23 august 2007

traduceri – Adrian Grauenfels, selecție din volumul )

„Traduceri Obsesive”, Editura SAGA Publishing

2022

Ofertă Editura SAGA

Oferim tinerilor poeți, pictori, artiști vizuali, care nu

au un site personal si doresc sa fie descoperiți prin

Google

spațiu de )și de alte programe de căutare)

.expunere în site-ul JURNAL-ISRAELIAN.com

Vezi de exemplu pagina editurii franceze

!Constellations

https: //www.jurnal-israelian.com/constellations

:sau pagina artistei Rely Schwartzberg

Anul 16 · Nr 60

India

Bidhan DATTA

Angel

I can't recognize a main in a short time

I move to seizing like as lime

How much day and the year after decade

Long the time like a liner exceeding.

Congeal sin and the gin not yet man

The giant thinks so both are brace

She slept at night on road like angel

Good looking his face and very shine.

The lustful giant plunder body incessant serious.

The body is inclement and is door of heads

She outraged now she heaven its her gain

Neither she has dewlap dress nor the food,

She is limpid, dauntless and so good.

All the political man charge and charge

For the lady, city close and them mourn

The dissolute glance on her body as like hell

He doesn't know himself destruction

I saw a man in side or her roamly

For the fare of public scandal

A lady slept on road at night poorly

The lady is weeping alone on road as nimbus

I can't recognize a man in a short time

My angel is no more.

On the road the lady slept but no pain

Pătrund în lumea cerului lăsat de copaci, tunel vertical,

vântul și chipul tău-cuvinte,

printre copaci și animale încinse de țipătul sălbatic de hrană

peste izvoarele și peste ochii mei cruzi doritori de culori

Flori carnivore ciudate, ca un sex pregătit de plajă cărnii, la o margine

adusă pământului frământat stropit cu ochii lacomi de a urzi

să cadă o ploaie de cuvinte, fiecare cuvânt să fie înălțimea

Ale cuvinte plouă și le adun în căușul mâinilor,

Neputință în junglă

umbra de cotropit orice hotar inventat.

mai sus de înălțimea mea, prin care sufletul ezită ca o pendulă

Un cuvânt cu mii de sensuri

ploaia ce nu încetează, cuvinte,

și multiplicarea în zeci de alte ființe strălucitoare

pentru a colinda prin jungla cerului

de a ispiti și a hrăni rădăcina în alte explozii de laudă

moartea ce va cădea odată cu noaptea. (păcate văzute ca animale..păcate?)

Mă rog de înger să mă lase singur,

precum pământul înainte de a fi luat de Dumnezeu,

de-a nu fi nicăieri, în timp suspendat rămân,

la jumătate de drum dintre ochiul divin

și biata trestie bătută de vânt.

Ce-ar fi în filmul pe care-l rulez proiectat peste pădurile,

unei case, prin odăi să umblu, să cutreier podul casei de cuvinte, țigla de cuvinte,

zăpada, cuvinte rare, mai albe în înțeles cu cât înțelegi,

descifrare de sens în nonsens.

Și filmul rulează, copilăria se ascunde după dealul

chip de iubită albă zăpadă,

cu ani și mulți bujori îndrăzneți de femei

ce scutură plopii în amurg.

le sorb ca pe o frumusețe scăldată în mine, curgând prin vene

alte sensuri dezmierd, și mă las copleșit de cuvinte,

eu, care-aș dori un singur cuvânt, să scriu cu un singur cuvânt,

cu mii de sensuri, cum ar fi Dumnezeu.

Mihai PÃCURARU

Cu picuri de suflet

Te priveam povestind, ochii tăi treceau prin toate eresurile lumii,

întâmplări cu două personaje

din care tu ieșeai mereu învingătoare

și mă aduceai mai aproape de tine

ca o zăpadă adunată-n troiene,

urcate cu îndrăzneală de copil,

bucurându-se că a ajuns deasupra lumii

te chemam să mă aperi de iubirea

niciunul stăpân, niciunul sclav,

în plăcerea de a picta privind,

Peste scrisul tău, Doamne, nevrednicul dictează epitaf adormit

și iarba fără de păcat continuă să crească.

o singură ușă de curaj

și strigând

flacără rug pentru doi, noi amândoi,

până târziu, puternic, rouă având împânzită până la capăt,

de acolo admirând și înjurând după cum

Laptele acela cu pudra de stele, romantic amestecată

aș fi luat țara în brațe și aș fi mutat-o în altă parte,

spre fluviul părului tău într-un ocean,

omul ar fi trecut pe gamă de la o notă la cealaltă,

păsările cerului, de fulgere, rugându-ne cu toții de un alt Noe,

ci foc cu picuri de suflet

fredonând aria unei opere de viață trăită de mine,

cu zâmbetul orizontului care-I deschidea

Dacă pruncia mea ar fi rămas curcubeu-derdeluș, cu toate

de dincolo de bănuiala prezenței tale, sângele meu se zbate și scrie -

Puternic spre a lua țara în brațe

culorile lui, și fiecare ar fi fost un sân cu lapte,

în toate culorile și nuanțele luminii sparte, m-ar fi hrănit

de un alt Potop al frumuseții de zidire.

înmuind penelul pentru a deplasa configurația

pe un panou cat Carul Mare,

vechiului făt în adolescent, în tânăr, în adult,

Nu am murit cu femeia iubită…

alături de părinți, de frați și de surori, ocrotind-o, cu toate

cu recele alb,

într-o coloană de lumină căzută în apă,

nu vă imaginați că aș fi avut trupul învelit

dirijat de Dumnezeu.

înghesuită de altul ca pe o locatară de bordel.

În parfum de cer și de pământ

ploaie de primăvară cade peste cadavrele aflate în iarbă,

Mâna îmi tremură ca un pește în căutare de apă,

ochii dictează prelung în sunete stoarse de prăbușirea pământului,

Anul 16 · Nr 60

cu piele cu tot, să rămână scheletul albastru de la început,

să caute crucea, apoi să strige în ploaie lopata și groparul,

ca o amintire de trecere a trupului său prin gratii de aur,

Din noroi, în parfum de tămâie

și sângele țâșnește spre candelabrele nopții,

În puterea mâinii și ochiului și creierului, scheletul meu

peste lava creierului, dedesubt focul ce aprinde și lasă

și doar el singur să plângă în durerea cărnii pierdute.

călcând o umbră desprinsă din micul Babilon,

cu puțin suflet în el să caute pământ, sângele care a fost a rămas culoare

pe care Dumnezeu ni le-a făcut cadou,în parfum de cer și de pământ.

urme, lasă urme pe corpul meu, ca un tatuaj pe care l-aș rupe

întunecând mai mult țipătul păsării care se zbate între colții

Lumea vrea să vadă când se strâmbă tramvaiul pe șine,

de câine păzitor de parc, visul meu aiurea, pocnet de pistol

descărcat în inima doritoare de viață într-o fântână arteziană

căutând o lumânare, căutând un om, căutând un butoi locuință,

apele somnului și mi-e dor de o singură casă, de câinii care urlă noaptea la lună;

curtea regelui cu cai și magia tinereții fără bătrânețe…

merg la cosit, la adunat afine, la mângâiere nu e suflet între văi,

în joacă de culori, printre transparentele trupuri și ochi,

nemângâiat de pale de vânt, ocolit de ploaie și ninsoarea neagră.

ce-și arătă chipuri de om.

copilul desprins de pământ din alt copil, din chipul bătrân înaintând

în miros de tămâie, între doi porumbei

Casa zidită în blocul șters de tuful vulcanic este plesnetul sângelui în jeluire

încremenită câțiva metri de la pământ. Așa a rămas. O fotografie de casă

cu stele care să cadă ca fructele coapte, în ploaie,

de stele, cu ceva rădăcini, cu ceva pomi, dar cu mulți din aceia ce nu

să te văd cu uimirea din mine cum arată casa ruptă din pământ în altă casă,

e șuvoiul în care mă rătăcesc și caut casa, și dau de casa ca o navă cosmică.

casă zidită/casă dincolo năruită în anii duși pe roțile fumului de oase;

ce poți să mai faci, când noaptea cotrobăie-n tine cu un șiș de călău…

cu suflete umbre în hoinăreala pe care o are orașul, fără aripile casei de acolo.

Unde e casa ruptă din pământ, chipul desprins din copil și

să năruim totul, și să facem un alt Babilon,

N-am să întreb dacă ajung până la tine, acolo unde sfârșește pădurea,

și cerul rămas, în noapte, gol, ca o gură căscată de mort,

Casa regelui cu cai și magie

Casa acum s-a ridicat ca o navă cosmică pregătită de decolare și a rămas

ca o strivire de măceșe coapte, prin care teama mă aprinde doar pe mine,

Nu mai înțeleg ridicând ochii spre şuviţele tale, vântul tulbură

Anul 16 · Nr 60

apele pletelor despletite în mătasea broaștelor ce se duc

secunde pe sub memoria în arc a pietrei cu inscripții

Noaptea sugrumă domol ziua, încet strângând gâtul victimei,

Într-o nouă întrupare

Podgorii se întind la picioarele mele și văd peste verdele

lor căzut în ruginiu, chinul boabelor, chinul

sufletului doritor de a trece în vinul ființei.

Lasă, suflete, tu nu ai lacrimi să plângi culorile,

Îți lași mâinile în mângâiere ca un Iisus rătăcit…

nici cerul nu are lacrimi să plângă oasele albe

verdele ierbii scoate în relief galopul cailor albi și negri,

nici până azi descifrate, rune ale unei singure ființe.

Lasă, suflete, stai încă în preajma focului din mine,

în scrisul meu, unghiile, pielea și sângele,într-o nouă întrupare.

(poeme din volumul „RUNE ÎN NOAPTEA MĂSLINULUI”

Editura „Neuma”, Cluj, 2022)

ale trecătorilor și ale părinților mei trecători.

să plângem, dacă vrei, împreună, până ce se vor contopi

Întors din ceruri, agitat și singur, nu mai dorm

rodite semne în livada de mesaje coapte

iar tu să nu mă uiți când voi veni în cioc de barză

plâng amintirile ciudate duse'ntr'un cioc de barză.

De-aceea urme grele din somnul pădurilor uitate

Cuibul

în iarba unde stropi de grindină dansează

alunecă'n fiorul prin care-o caravelă'naintează,

Pe-un stâlp e cuibul din care lacrimi torn;

din stele de mult mă scurg precum în zbor o oază

cutreieră un nor; solzi, gheare și-un vechi corn,

mă strâng drept o pierdută rămășiță dintr'o rază.

iar gândurile strecurate dintr'un pom

pe care tu, doar tu le răspândești celor ce visează.

Astfel este mesajul pe care'n așternuturi îl strecor

un avatar, cu aripi fluturând ca un fior

în somnul celor care încă mă visează.

15 iunie 2022

Liviu PENDEFUNDA

Anul 16 · Nr 60

Voichiþa TULCAN MACOVEI

Se pare că încă din tinerețe, eul Poenaru era total deschis spre cunoașterea și înțelegerea celor mai ascunse

minuni din Univers. Incluzând aici și minunile Bărăganului său. Din această perspectivă, poezia domnului

Vasile Poenaru este una vizionară.

Peste timpuri și vremuri, distinsul scriitor, domnul Vasile Poenaru se regăsește într-un spațiu special al

culturii române construit cu grijă, devotament și drag față de literatură: împreună cu soția sa, distinsa scriitoare

Michiela Poenaru coordonează renumitele deja edituri, devenite cunoscute în spațiul românesc și

internațional: Coresi, eLiteratura, ePublishers. eDidactica.

Ne amintim că marele Lucian Blaga – tot într-o poezie de cunoaștere a lumii – spune: „O, vreau să joc, cum

niciodată n-am jucat!”

(Petre Ghelmez, mai 1971)

Din start trebuie subliniat că domnul Vasile Poenaru scrie o poezie subiectivă în care eul liric are dorința,

puterea și hotărârea de a se avânta într-o cunoaștere spectaculară a lumii, a Cosmosului. Această dorință

emană adevărate radiații stilistice, uneori greu de descifrat. Căci metaforele, asocierile de cuvinte uneori

insolite, răpesc sufletul cititorului și îl duc înspre locuri ale Universului, mai greu de perceput, oricât s-ar strădui

omul pentru aceasta.

Deși cuvintele au fost rostite de Petre Ghelmez în 1971, suntem convinși că distinsul scriitor al Bărăganului a

urmărit (și a aflat) evoluția domnului Vasile Poenaru ca om și poet.

Încă, obsedant, în ochii oamenilor,

*

Vasile Poenaru ne vorbește în versurile sale

Care va fi evoluția ulterioară a acestui Poet?

(Voichița T Macovei)

Nu știm.

Volumul „101 Poeme” cuprinde cele mai alese poezii din volumele scrise de-a lungul timpului: „Nașterea mea

în poezie” (1969); „Jungla marină|” (1971); „Muntele”(1975); „Investigații” (1984); „Sonete” (1999); „Ninsori în

Bărăgan” (1999); „Cerbul lovit între coarne”. (1999).

Când jocurile copilăriei mai stăruie

Despre un timp fertil al Bărăganului.

Ca un răspuns aici și acum, antologia de față are următoarea dedicație: „Dedic antologia aceasta poetului

Petre Ghelmez – părintele meu spiritual – și soției sale, Ileana”.

„Există minți care nu pot să tacă. Ele caută și găsesc.

„La nici șaisprezece ani împliniți

Și nimeni nu poate să știe…

Chiar dacă știu că greu vor fi înțelese”

(născut la 22 august, 1955, Miloșești, Ialomița)

Deși la altă scară și într-un alt timp istoric, prietenia spirituală dintre acești doi scriitori ne duce cu gândul la

liantul camaraderesc puternic dintre un alt fiu al Bărăganului, cunoscutul Panait Istrati și marele scriitor francez

Romain Roland.

POETUL VASILE POENARU

EXPLORATOR AL BĂRĂGANULUI

„101 POEME”, Antologie lirică, editura eLiteratura, București, 2016.

Iată viziunea asupra acestui EU,exprimată prin îmbinări șocante de cuvinte, prin imagini stilistice insolite.

În acest context, noi credem că domnul Vasile Poenaru vrea mai mult decât „un joc”. Vrea să pătrundă, să

înțeleagă și să descopere Necunoscutul. Raportându-ne tot la poetul filosof Lucian Blaga, am putea spune că

Vasile Poenaru împinge cunoașterea luciferică, o forțează spre „luminarea” sufletului său.

[…]

sângele meu poartă semnele

[…]

Întreaga poezie a domnului Poenaru poartă o pecete anume, creația domniei sale stând sub semnul unei

viziuni autoritare. Eul Poenaru se dezvăluie în toate cele șapte volume, chiar dacă prin metafore tainice, de

multe ori abisale, care determină cititorul să caute personalitatea poetului în cele mai îndepărtate și ascunse

zone ale Cosmosului. „..rechinii orelor mă purtau spre poezie / prin mările vorbirii, /tot timpul lovindu-mă de

sunete / ca de niște stânci dureroase”. („Nașterea mea în poezie” – vol. Nașterea mea în poezie)

Chiar din primul volum de versuri, care marchează începutul activității creatoare, Vasile Poenaru ne

mărturisește un lucru esențial, marcând o trăsătură pe care o vom găsi în toate celelalte volume: omul și poetul

vor străbate mereu atât în viață cât și în poezie, drumul drept! „Numai eu rămân același mereu / și merg pe

dreapta cărare / cu fruntea brăzdată de un curcubeu,” („Eu” – vol. Nașterea mea în poezie).

Poemele din acest volum au câteva teme supuse cunoașterii Cosmosului și vieții omului. Dintre acestea

amintim: definirea eului poetic, natura – Cosmosul – Bărăganul, timpul, familia, iubirea.

Și face acest lucru, într-un mod absolut spectaculos!

Avem în față, evident, o poezie cultă, o poezie a revelației!

Omul Vasile Poenaru se definește ca esență a FIINȚEI UMANE și nu oricum: o ființă puternică, asemenea

unui conglomerat gigantic format din gingășia porumbeilor, norii așezați pe umeri, razele staminelor din flori…

(„Autoportret” – vol. Nașterea mea din poezie)

Ca ființă puternică, poetul parcurge Timpul și Spațiul într-un „mod necruțător”, pentru a se descoperi, pentru

a-și descoperi esența ca ființă umană. Versurile sunt subiective, dar în egală măsură depășesc subiectivitatea

eului. Prin aceeași stilistică ni se sugerează că omul Vasile Poenaru se conștientizează a fi o parte a

Cosmosului, o moleculă a Universului, un cosmosapiens.

VREAU SĂ JOC!

Mă înclin în fața ta, Zamolxe,

și îți sărut smerit tălpile albe.

tuturor marmorelor. Pustiuri negre,

nebănuite – abise.

Undeva, într-un loc demonesc

Forțe colosale m-au prins în căngi

aprinse. Bucăți de infern șuierau necruțător

dezlănțuite. […]

Calul meu se carbonizase de câteva ori

Fără îndoială, poetul Vasile Poenaru s-a născut din dorul de cunoaștere, de atragere, cuprindere și contopire

în versurile sale a întregului Cosmos, pentru a ști CINE ESTE EL, OMUL?! Acest DOR al poetului străbate

Cosmosul, ajungând să se identifice cu elementele acestuia. Este o viziune colosală, care, cum spuneam,

depășește „Jocul” din poezia blagiană. Căci dincolo de versuri, se simte suferința eului, neputința de atingere a

unor cote absconse ale cunoașterii.

Și totuși… Setea sa de cunoaștere este neostoită!

cu vântul se-nfrățesc și cu pădurea

Într-o spumă imensă de foc și apă. („Invocație„ – Vol Jungla marină)

„Silabe nezămislite se-amestecă-ntre frunze

formelor nevăzute.” („Dorința” – vol Nașterea mea din poezie)

În hăul orașului

„Mă holbez de la etajul 2001

Ca un curcubeu

Privirea mea taie

Smogul irațional” („O tentativă de îmblânzire a cunoașterii” – vol Investigații)

Cum se manifestă Timpul, în viziunea domnului Vasile Poenaru? Ca „un vânt absurd, o junglă chomsky-eană

de cu seară, / Mașini, hârtii și ierburi ilegale / Ce sfarmă caldarâmul pe furiș / O plasă de lumini și cabluri…

„(„Apus în liniște” – vol. Investigații)

În timpul și spațiul nesfârșit, uneori poetului îi este greu să se regăsească! „Era o ceață de necuvântat / Și

setea plângea cu lacrimi de rouă / Și viața mea, parcă de mine s-a spart / Și începuse ninsoarea cea

nouă.”(„Viscolul „ – vol. Muntele)

O temă întâlnită în toate volumele este TIMPUL. Timpul este văzut de poet ca un copac al existenței. „Cu

rădăcinile-n părinți / și cu ramurile în rădăcinile fiului său – / perpetuu curge un flux de lapte ceresc. / […] Timpul

ne roade încet și sigur / prin perpetuare”. („Coloana infinită„ – vol. Nașterea mea din poezie).Timpul cuprinde în

vâltoarea sa totul: lumea, viața, locurile lumii, totul.

Putem spune, fără a exagera, că domnul Vasile Poenaru se regăsește doar în natura patriei, special în locul

nașterii sale, în fascinatul și miticul Bărăgan, câmpia istorică a Patriei!

Da, domnul Vasile Poenaru este un fiu adevărat al Bărăganului, prin trăire, simțire și speranțele de viață,

întotdeauna împlinite – direct, sau prin visele poeziei. Întâlnim mai multe viziuni asupra naturii pe care poetul

încearcă să o cuprindă în întregime, spre a se identifica în întregime cu aceasta. Vorbim, astfel, despre viziuni

colosale asupra Lumii, asupra Cosmosului, poetul creator definind NATURA, într-un mod singular și superb.

Cât de tainice și greu de explicat rămân metaforele domniei sale!

Incontestabil, sentimentele domnului Vasile Poenaru față de Bărăgan – patria ființei sale, sunt mărețe.

Volumul „Ninsori în Bărăgan” întărește faptul că întreaga sa scriere este o (re)crearea a propriei vieți printr-o

multitudine de viziuni menite să configureze statutul de om și artist al autorului. „Scot apă. Cumpăna fântânii /

Se-apleacă-ncet, sărută / Orizontul. În găleată, apoi / tot urcă, mai mult și mai mult / Spre ziuă / Propriul meu

chip.” („Scot apă„, vol. Ninsori în Bărăgan). Un om puternic, energic și impetuos, născut din puterile

Bărăganului.

„Purtam pe umeri munții și mările în ochi și trupul / de aer îl sângeram cu privirile-ciocârlii. / Când am încolțit

din nou și verde-mi trupul / fluiera / șal vântului / am îngenuncheat, m-am închinat și-am sărutat chipul /

bunicului mort.”(„Naufragiu„ – vol. Jungla marină).

Putem admite citind (studiind) poemele domnului Poenaru că, în dorința sa de cunoaștere, a procedat

luciferic dar… a tins spre paradisiac! Căci, în chip poetic, atinge toate elementele Cosmosului: soarele, bezna,

aerul, copacii, omul, timpul, moartea, iubirea, totul.

Ca întotdeauna, versificația este supusă sensului. Iar sensul sprijină ideea contopirii omului – poetului cu

Bărăganul ancestral. Fiecare cuvânt, fiecare vers scormonesc Bărăganul, creând legătura dintre acesta și

poet, redând chipurile celor doi care se caută spre a se contopi. „Mireasa mea nuntită sub sânge de mioară /

[…] Zdrobit de ploi ascunse voi arde sub pământ / câmpia ca un fulger va detuna afară / Și-i voi aprinde moarte,

de flăcări să mă zvânt”. („Cosmosul necesar„, vol. Muntele)

„Înaintam păscând tăcuți iarba / carbonizată din șanțuri mocirloase; nu știam / cine mai călărește pe cine: nu

știam / care e trupul / gândirii mele, dar / „cogito ergo sum” și cântam o fântână singuratică”. („Invocație”, vol.

Jungla marină)

Se poate observa, în dorința de cunoaștere, setea cosmică și grea a omului și poetului Vasile Poenaru,

credința că în sinele său se contopesc toate. „Se războiesc morții în aer / Trec prin trupurile noastre / prin

copacii noștri / prin pâinea noastră / prin respirația noastră, șuierând… „(„Joc de copii” – vol. Jungla marină))

Bărăganul are un loc special în creația domnului Poenaru. De altfel, chiar numele îl leagă puternic de această

câmpie a României, provenind de la cuvântul „poiană”. .În poemul cu titlu referenţial (Cosmosul necesar),

poetul mărturisește: „Cum Bărăganu-I setea de care sunt înfrânt… „

În mod natural și poetic, Bărăganul se leagă în conștiința și simțirea autorului, de familia sa, de aceia care i-au

dat viață și care, și ei, s-au adăpat din „setea” Bărăganului. Din această perspectivă, poetul creează o

emoționantă imagine a familiei adevărate, creștine, aceea în care sufletele sunt unite si își trăiesc viața în

respect unele față de altele și, în egală măsură, față de generațiile anterioare. O lume ancestrală, adevărată, o

lume românească!

„Viscol al rănilor zilele vin / Zilele arbori de suflet sărat / Miorile sorții să prăpădim / La focul din inima ta

fumegat”. („Viscolul”, vol. Muntele)

Noi am spune că prin viziunile domniei sale extrem de complexe asupra Naturii, asupra Cosmosului și a

Bărăganului, poetul Vasile Poenaru își transcende propriul eu, tinzând, de fapt, să contureze FIINȚA UMANĂ

însăși, în raport cu NATURAdin care s-a născut!

Anul 16 · Nr 60

Apar astfel evocate casa părintească, alături de chipurile celor care veghează, în timp, existența poetului:

bunicul, mama, tatăl. Emoționează cititorul sentimentele de drag, de respect profund și de recunoaștere a

rolului pe care părinții, strămoșii noștri îl au în formarea noastră ca oameni. Este dragostea față de locurile

natale, paradisul copilăriei. Exemplificăm prin câteva versuri minunate!

“Bunicul meu, Gheorghe Poenaru, cunoscut în eternitate / Sub numele de tataia / Atrăit să mă vadă pe mine

și pe fratele meu / Să ne mângâie zilnic pe creștet… „(„Cunoscut în eternitate” – vol. Ninsori în Bărăgan)

Cu siguranță, numele VASILE POENARU

va intra în patrimonial Literaturii Române

alături de al marilor scriitori care își trag seva

din pământul străbun și care reprezintă un

elogiu pentru valorile autentice ale literaturii

ca artă.

„Cartofi fierbând în coajă sub cărbuni / De întuneric, vetrele luminii / Au copt în stele…”

Se cuvine să mai adăugăm că în versurile

domnului Vasile Poenaru întâlnim multe

expresii, denumiri din literatura Antichității,

precum și versuri, expresii aparținând Limbii și

Literaturii engleze, domnia sa fiind și profesor

de Limba Engleză.

(„Vetrele„ – vol. Sonete)

„Tata punea-n taină / Soarele pe masă. / Mămăligă caldă din alt veac. / Așa controla el universul”.(„Soarele și

tata” – Vol. Ninsori în Bărăgan)

„Cimitirul de la marginea satului / E chiar marginea lumii / Mama. / […] Vino repede, mamă, Ia-mă de mână,

să mergem de-acum… „(„Marginea lumii” – vol. Investigații))

****

NU E PĂCAT CA SĂ SE LEPEDE CLIPA CEA REPEDE CE NI S-A DAT…? („Stelele – n cer” – Mihai

Eminescu)

O temă gingașă, descrisă de poetul Vasile Poenaru cu aceleași elemente stilistice profunde, prin tropi tainici,

abisali, este și iubirea. Iubirea are și ea un loc anume în nemărginirea Cosmosului, fiind învăluită în mistere, iar

autorul, îndrăznește să aspire la ea, prin aceeași cunoaștere prin care dorește să înțeleagă totul.

„Când dorm și luna-mi picură pe buze / Te

văd cu pielea și te-ascult sunând / […]. Devin

mănunchi de strune acordate / Pe trupul de

furtuni al unui cer / În care pleoapa ta în ritm se

zbate: Să cred, s-ascult, să uit, să plâng, să

sper. / Și iele vin, vântoase, să mă-nșele / Cu

gându-ți, tatuându-mi-l pe piele”. („Săgeți” –

Vol Sonete))

***

Anul 16 · Nr 60

Dr. Ion HAINEª

IOAN N. ROȘCA- O CONSTELAȚIE STILISTICĂ, LITERARĂ ȘI JURNALISTICĂ,

Editura UZP, București, 2021

Primul studiu este dedicat conceptuloui de stil cultural, așa cum l-a definit naturalistul și biologul francez

Buffon (1707-1788), personalitate complexă, matematician, cosmolog, filosof, scriitor, membru al Academiei

franceze (în 1753), autorul celebrului „Discurs despre stil"

Poemele lui Eminescu Luceafărul, Scrisoarea I, Glossă, Rugăciunea unui dac, Oda în metru antic, de

exemplu, poezii de profundă meditație filosofică despre viață și moarte, despre rostul și sensul lumii, nu sunt

doar poezii de „reflecție”, ceea ce le-ar îngusta valoarea.

Autorul și-a ales teme importante și dificile, pe care le analizează cu înaltă competență, ca o provocare la

meditație, privind rolul și rostul literaturii, al jurnalismului, ca „istoric al clipei”. Comentariile sunt profunde și

demonstrează că profesorul de filosofie este și un foarte bun critic și istoric literar, dublat de un excelent

jurnalist. El a făcut o selecție riguroasă a autorilor și cărților pe care le comentează, nu întâmplător, titlul cărții:

„O constelație stilistică, literară și jurnalistică” și unde își propune, așa cum precizează în „Cuvânt

înainte”, să analizeze, „sub cupola conceptului de stil”, „diferențele existente între valorile estetice, exprimate

în limbajul literar-artistic și celelalte tipuri de valori și de întruchipări expresive, inclusiv deosebirile între limbajul

artistic și cel jurnalistic”.

Din această perspectivă, autorul analizează „Frumosul literar și artistic în raport cu alte valori

spirituale”. El subliniază diferența dintre limbajul artistic, care apelează la imagini artistice (epitete, comparații,

metafore, personificări, hiperbole etc.) și limbajul ziaristic, informativ, lipsit de podoabe literare.

Potrivit lui Buffon, stilul presupune ordine și mișcare pusă în gânduri., forța geniului, iar trăsăturile generale

ale stilului sunt: noblețe, gravitate, candoare, rațiune, armonia cuvintelor, tonul elevat, înalt, sublim.

Pe de altă parte, există genuri ziaristice mai elaborate (reportajul, pamfletul, eseul, interviul, ancheta), care

capătă valențe artistice deosebite (vezi marii noștri scriitori, care au fost și mari gazetari). Există, desigur,

asemănări între cele două tipuri de limbaj, cel literar-artistic și cel jurnalistic. Ambele se raportează la aceleași

realități și folosesc aceleași cuvinte, dar cu semnificații diferite.

Contribuția lui Buffon la definirea stilului cultural este fundamentală. Ea va fi dezvoltată ulterior de alți mari

gânditori, ca Fr. Nietzsche, O. Spengler, Lucian Blaga.

(O paranteză: profesorul Roșca sugerează ideea că „sintagmele folosite uneori în critica literară de poezie

filosofică sau de poezie religioasă nu i se par feicite și că „mai potrivită” ar fi formula de poezie reflexivă. Aici mă

despart de Domnia Sa. Toți marii critici literari(G. Călinescu, Tufor Vianu-cartea Filosofie și poezie, Alexandru

Tănase, cartea Lucian Blaga, filosoful-poet, poetul-filosof, E. Lovinescu ș.a.au vorbit despre poezia

filosofică, văzută ca o categorie distinctă a poeziei, față de poezia religioasă, poezia erotică, poezia naturii

(peisagistică), poezia socială (patriotică) etc.

Profesorul uiversitar dr. Ioan N. Roșca, poet și jurnalist de prestigiu, a publicat de curând o carte incitantă: „O

constelație stilistică, literară și jurnalistică”, Editura UZP, București, 2021. Sunt adunate aici cronici și

eseuri, studii, pe care autorul le-a tipărit, în timp, între 2011-2021. în diverse reviste din țară și din străinătate.

Interesantă constatarea autorului, conform căreia „toți autorii cultivă sau au cultivat, ca și Eminescu, nu

numai literatura, ci și ziaristica”. El subliniază înrudirea dintre două domenii de activitate creatoare.

Autorul a urmărit, de asemenea, problemele de metodă, de compoziție și de stil specifice fiecărui scriitor și a

încercat să surprindă „vocea distinctă a fiecăruia”.

A scrie bine înseamnă a gândi bine, a simți bine și a exprima bine; înseamnă a avea totodată spirit, suflet și

gust. Stilul presupune reunirea și exercițiul tuturor facultăților intelectuale: ideile singure formează fondul

stilului, armomia cuvintelor nu îi este decât accesoriul care nu depinde decât de sensibilitatea organelor”. „

Stilul este omul însuși”. 1. (Din volumul „Condillac, D`Alembert, Buffon despre științe, arte, filosofie, în

texte traduse și comentate de Ioan N. Roșca, Editura Fundației România de Mâine, București, 2015. (Le

style c'est l`homme).

Desigur, poezia filosofică este o poezie reflexivă, dar nu putem integra poezia erotică, de exemplu, în

categoria poeziei reflexive, deși ea s-ar putea să conțină elemente de „reflecție”.

Un excelent eseu este cel despre Nicolae Labiș, văzut de criticul literar Ioan N. Roșca cu un ochi proaspăt,

nedeformat. Autorul analizează cu mare atenție poezia lui Nicolae Labiș, subliniind năzuința spre armonie și

puritate încă din primul volum antum, Primele iubiri (1956), unde elogiază armonia naturii, viața vegetală și

animală.(Începutul, Primele iubiri).

Pe această temă, a curs multă cerneală în literatura română. Este cunoscută polemica Gherea-Maiorescu

privind ideea artei pentru artă și a artei cu tendință. Nu reluaă acum argumentele pro și contra din celebra

polemică.

Opera literar-artistică este ficțiune, invenție, pe când opera jurnalistică se raportează permanent la realitate,

chiar dacă, uneori, ea folosește și mijloace literare (reportajul, de exemplu).

Într-un alt studiu, „Actualitatea concepției maioresciene a artei pentru artă”, profesorul Roșca readuce în

discuție ideea autonomiei artei în raport cu alte forme ale culturii, aplicând considerațiile teoretice ale lui Titu

Maiorescu la analiza poeziei și prozei românești, a dramaturgiei, pentru a evidenția marile valori și a le

diferenția de pseudo-valorile, de falsele valori.

Concepția lui Maiorescu a artei pentru artă, ca autonomie în raport cu alte forme ale culturii (știința, morala,

politica) este de actualitate și se impune ca o judecată de valoare în aprecierea operei de artă, pentru a

descurja impostura și non- valorile.

Un alt studiu important, „Limpiditate și profunzime în poezia lui Eminescu”, demonstrează calitățile

exemplare de critic literar ale lui Ioan N. Roșca. Autorul subliniază marea accesibilitate a poeziei lui Eminescu,

simplitatea ei,, dar, dincolo de acestea, (un prim nivel de receptare), se află și alte straturi de profunzime și

înțelegere, accesibile unui cititor avizat.

O comunicare susșinută la Seratele „Eminescu, jurnalistul” analizează „Substratul creștin al poeziei lui

Eminescu în interpretarea lui Theodor Damian”.

Poetul, teologul și filosoful Theodor Damian, în cartea sa „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu”,

infirmă ideea ateismului poeziei eminesciene și acreditează influența religiei ortodoxe asupra acesteia.

Fragmentul invocat pentru susținerea ateismului eminescian este cunoscutul vers din poezia „Împărat și

proletar":"Religia- o frază de dânșii inventată”, fără a se ține seama că este vorba de discursul proletarului

revoluționar, rupt din context. Pe de altă parte, numeroase alte poezii îl invocă pe Dumnezeu (Rugăciunea

unul dac, Luceafărul etc) sau sunt compuse sub forma unei rugăciuni (Rugăciune), sau conțin cuvinte din

sfera religiei.

Cât privește teza unui pesimism radical al poetului, Theodor Damian aduce în discuție publicistica lui

Eminescu, în care critică vehement clasa politică, liberalismul. Eminescu a apărat cultura specifică poporului

român, a prețuit rolul bisericii ortodoxe, deci pesimismul său este relativ.

Criticul literar analizează fără prejudecăți poeziile dedicate Partidului, Comunistului, subliniind aceeași

idee a armoniei, prin credința sa sinceră în idealul comunist, care promitea pace, desăvârșirea omului,

restabilirea unității pierdute. Așa se explică prezența unor poezii ca: Lui Marx, Manifest, Schițe pentru

umanism proletar etc.

Poetul a descoperit ulterior disonanțele majore între teorie și practică și le-a blamat cu o mare forță

pamfletară (Poemul Omul comun).

Spirit al adâncurilor, poetul se retrage în lumea lui interioară („Trăiesc în altă lume decât voi” și caută liniștea,

armonia interioară, trăind, totuși, neliniștea și tensiunea din planul real.

Nicolae Labiș rămâne „buzduganul unei generații” (Eugen Simion), care anunță următoarea generație de

poeți: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu ș.a.

În această cronică, nu mi-am propus să analizez fiecare eseu al autorului, ci să subliniez înaltele sale calități

de teoretician, de critic literar și de jurnalist cultural, de „istoric al clipei”, care înregistrează cu obiectivitate și

empatie fenomenul cultural și literar al contemporaneității, adresându-ne o invitație la lectură, o provocare

intelectuală.

Amintesc, în treacăt, celelalte studii și eseuri: poezia lui Ion Horea, a lui Dumitru Ichim, care se află în

„căutarea poetică a mântuirii”, Creația poetică a lui Theodor Damian la confluența cu celelalte valori spirituale,

a lui Dan Anghelescu, „mefient postmodernă în stil postmodernist”, a Passionariei Stoicescu, a Mihaelei Albu,

„o personalitate polivalentă”, aflată în „sfera poeziei intertextuale”, a lui Octavian Mihalcea, aflat între „lumini

crepusculare și un nou răsărit”, a lui Marius Daniel Mihu, „un căutător al luminii”, a lui Sorin Ivan, „poet

whitmanian al Renașterii din vremi pandemice”, a lui Virgil Diaconu, care reprezintă „Direcția critică în

cercetarea biblică”, proza lui Florentin Popescu, „Povestitor între realitate și fantezie”, a prozatorului Dan

Ghițescu, a romancierului Iulian Chivu, a romancierului George Vlaicu, a romancierului Mihail Diaconescu, a

publicisticii interbelice a lui Vintilă Horia, a jurnalului cultural newyok-ez al lui Theodor Damian, a jurnalelor lui

Mircea M. Ionescu.

Totodată, poetul a înregistrat și dezarmonia naturii, precum și cea din societate. Capodopera Moartea

căprioarei este un excelent exemplu de dizarmonie în planul natural, iar poeziile despre război (Zurgălăul,

Rapsodia pădurii, Pe obcinele Stânișoarei) de dizarmonie socială.

Anul 16 · Nr 60

Ada STUPARU

Caiete CIORAN – Ediþia 2021 Coordonator Anca Sîrghie, Editura D*A*S, Sibiu, 2022

Ajuns la a XXVII-a Ediție, Colocviul Internațional „Emil Cioranˮ, desfășurat la Rășinari în 13 și 14 noiembrie

2021, a reușit să perpetueze o manifestare științifică de înalt nivel și să probeze interesul pentru cercetarea

vieții și operei filozofului plecat din Mărginimea Sibiului, pentru a străluci în Orașul Luminilor. Devenind o

tradiție, publicarea cercetărilor și a intervențiilor prezentate cu această ocazie s-a concretizat într-un amplu

volum – 290 de pagini – apărut la Editura D*A*S din Sibiu, o realizare editorială de excepție, proiect cofinanțat

de Consiliul Județean Sibiu. Se cuvine menționat efortul organizatorilor de a asigura o bună desfășurare a

evenimentului, atât prin forma prezenței fizice, cât și a celei online, în condițiile sanitare de restricție impuse de

evoluția pandemică.

Deschiderea volumului printr-o chemare Pe urmele lui Emil Cioran la Rășinari îi revine primarului Bogdan

Bucur, cel care izbutește de fiecare dată să facă din renumita comună o generoasă și primitoare gazdă,

promovând neobosit moștenirea culturală din Mărginimea Sibiului. Cu totul emoționantă este și Prefața

semnată de Simona Modreanu, intitulată Dacă într-o noapte de toamnă, un călător…, o descriere poetică a

întâlnirii domniei sale cu Rășinariul, cu Colocviile Cioran, cu filozoful însuși, prin opera sa, așa cum a fost

receptat din diferitele perspective în comunicările prezentate. Cele cuprinse în primul capitol al lucrării,

debutează viguros cu intervenția tânărului drd. Vlad Bilevsky de la Institutul de Filosofie și Psihologie

„Constantin Rădulescu-Motruˮ al Academiei Române, care își propune să lumineze un aspect important al

formării filozofului de la Paris, prin lucrarea Adeziunile științifice ale tânărului Cioran: Immanuel Kant și

Intuiționismul. Investigând momentul în care, la vârsta de 20 de ani, Cioran se apleacă asupra problemei

cunoașterii la Kant, cercetătorul semnalează și perspectiva intuiționistă din care se face analiza critică.

Urmând criteriul alfabetic, coordonatoarea volumului prezintă lucrarea Antoniei Bodea, Emil Cioran –

Negativismul sublimat, care subliniază prolificitatea filozofului ale cărui meditații existențialiste se disting prin

stilul expresiv, impecabil. Autoarea decelează dimensiuni fundamentale ale acestei personalități contradictorii:

mereu pe poziții nihiliste, moralistul sceptic respinge ideea de sistem în filosofie și îmbrățișează îndoiala ca

instrument de lucru. Spre completarea acestui profil, Mariana Pândaru-Bârgău prezintă în textul intitulat Pe

urmele unui document epistolar inedit două scrisori păstrate în arhiva familiei, aducând mărturii despre Emil

Cioran, de la cei care l-au cunoscut din vremea adolescenței. Tot despre aceste documente inedite vorbește

Anca Sîrghie în studiul său Dintre tainele biografiei lui Emil Cioran, deslușind legăturile de prietenie dintre tinerii

rășinăreni, care își împărtășesc peste timp – scrisorile datează din anul 1996 – opiniile despre consăteanul lor

ajuns la Paris, pe care îl consideră cel mai mare om de cultură oferit omenirii de neamul românesc.

Venind de la Institutul de Filosofie și Psihologie”Constantin Rădulescu-Motruˮ al Academiei Române, dr.

Titus Lateș își centrează studiul Cioran în jurnalele contemporanilor pe surse extraliterare, care însă aduc un

Universitarul Marin Diaconu pune față în față în cercetarea sa Emil Cioran și George Bălan cele două

personalități, semnalând vocația amiciției pe care filozoful o avea, așa cum se reliefează mai ales în bogata sa

corespondență. De data aceasta, autorul se oprește asupra vieții și operei muzicianului filozof George Bălan,

din a cărui prietenie și prețuire pentru Cioran a rodit un interesant schimb epistolar. O sistematică cercetare

propune dr. Marius Dobre, în Lupta cu Dumnezeu. Pe urmele divinității cu necredință, unde evidențiază

preocuparea lui Emil Cioran pentru raportul dintre om și Divinitate. Distingând un soi nou de teologie,

cercetătorul identifică specificul viziunii cioraniene despre credință și religie, o atitudine diferită de ateism sau

agnosticism, care va șoca încă din tinerețe.

Riguros structurat sub coordonarea universitarei Anca Sîrghie, volumul Caiete Cioran – Ediția 2021

consemnează desfășurarea colocviului, ilustrând preocuparea pentru conservarea și difuzarea lucrărilor

prezentate de reputați scriitori și filozofi din țară și de peste hotare, cadre universitare și critici literari de

prestigiu, dar și de tineri cercetători, interesați de cunoașterea aprofundată a operei cioraniene. Cuprinsul

lucrării este revelator pentru diversitatea formelor în care s-a desfășurat evenimentul, indicând Studii de

filosofie și istorie literară, Eseuri, Lansări de carte, Ecouri, precum și o Retrospectivă Cioran în imagini.

Contribuții importante aduce și Ion Gligor Stopița, care îl prezintă pe Emil Cioran – trăitorul privilegiat celor

inițiați în zone abisale, având drept motivație un citat din Gabriel Liiceanu despre spațiul montan cu rol

modelator în personalitate. Aceasta s-a dovedit, afirmă autorul capabil de subtile metafore, dar și de tăioase

observații asupra contemporaneității, și în cazul celui legat de Coasta Boacii, alungat definitiv și irevocabil din

rai, pentru a trăi în macrocosmosul său, unde a construit o sinteză filozofică singulară. Aducând informații

inedite despre modul în care Cioran se raporta la reperele fundamentale al culturii noastre naționale, prof. dr.

Ioan Radu Văcărescu prezintă în studiul Eminescu și Cioran, articolul Mihail Eminesco, publicat de filozof, în

limba franceză, desigur, în revista „Comoediaˮ, apărută la Paris, în 16 ianuarie 1943. Configurată deja,

viziunea gânditorului găsea în Eminescu, recunoscut ca cel mai mare poet român, un exemplu al eșecului,

stând sub semnul fatalității, al unui destin căruia nu reușește să i se sustragă. Important este textul cioranian și

sub aspectul convingerilor despre poet și esența poeziei, instituind incompatibilitatea absolută dintre poezie și

speranță. Al doilea text publicat în aceeași revistă, la 4 septembrie 1943, Les secrets de lʾâme – Le dor ou la

nostalgie, indică preocuparea lui Cioran pentru pătrunderea unor esențe de trăire românească, glosând în jurul

noțiunii intraductibile de”dorˮ.

plus în registrul autenticității. Devin adevărate mărturii paginile de jurnal aparținând unor personalități

cunoscute de Emil Cioran, cu care va menține legătura prin scrisori și după 1941, când se va stabili definitiv la

Paris. Deschideri spre alte orizonturi de receptare a singularității destinului cioranian sunt oferite de prof. univ.

dr. Simona Modreanu, meditând în Cioran, luntraș prin kairos despre acest maestru al contradicției și al

paradoxului. Dominantă, tema eșecului este discutată în raport de noțiuni ce se instituie ca piloni ai concepției

filozofului despre existență. Un alt unghi din care este privită personalitatea gânditorului este deschis în textul

purtând titlul Cioran Creștinul, aparținând conf. univ. dr. Pr. Constantin Necula, de la Facultatea de Teologie”Sf.

Andrei Șagunaˮ din Sibiu. Propunându-și să treacă de nivelul aparențelor, părintele Necula descoperă

aptitudinea rășinăreanului de a pune întrebări în cheia literaturii despre problemele teologiei, ceea ce nu

îndreptățește a se vorbi despre un anticreștin.

O interesantă asociere realizează d.na prof. dr. Ada Stuparu, în comunicarea Emil Cioran și Ion D. Sîrbu –

ipostaze ale exilului, ambele personalități evocate trăind în condițiile unui exil asumat, unul la Paris, celălalt la

Craiova, unde amândoi simt apăsarea dezrădăcinării, dar au șansa libertății de gândire și de creație. O

modalitate pe care o găsește Emil Cioran de a trece peste limitele imposibilului este subliniată de Claudia

Voiculescu, masterandă la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhulˮ din București, care îl

prezintă pe Cioran – cel care vedea realitatea nevăzută, având ca punct de pornire controversatul volum

Lacrimi și sfinți. Sunt revelate îndoielile și răzvrătirile, haosul lăuntric care însă nu rup legăturile cu Dumnezeu

și îi permit să sondeze cu curaj neantul existenței.

Capitolul intitulat Eseuri surprinde prin diversitate. Primul text aparținând poetului Victor Albu este o sintetică

intervenție Despre Cioran, marcată de sensibilitate și trăire autentică. Contemplarea nostalgică, în tăcere, a

locurilor copilăriei filozofului, îi amintește de primele lecturi din vremea școlii, îndrumat de dascăli devotați spre

cunoașterea lui Cioran, de la care a învățat să prețuiască clipa. Stând, de asemenea, sub semnul poeticului,

intervenția doamnei Alina Diaconu din Buenos Aires, Argentina, Unas pocas palabras, în traducerea

hispanistei Gabriela Banu Câteva cuvinte, remarcă apropierea spirituală și puntea trainică dintre Argentina și

Emil Cioran. Se evocă întâlnirea acestuia cu Jorge Luis Borges, o reciprocă prețuire a unor mari spirite, precum

și volumul „Dragă Cioranˮ, în care scriitoarea argentiniană descrie prietenia care a legat-o în timp de filozoful

de la Paris, căruia îi dedică un portret în versuri. Cunoscutul critic și istoric literar Aureliu Goci meditează în

comunicarea sa intitulată Inconfortabilul Cioran?Emil Cioran, un Iov fără lepră și fără Dumnezeu, asupra

evoluției scriitoricești a lui Cioran, pornind de la revigorarea filozofică adusă de prietenia acestuia cu Alina

Diaconu. Scriitorului Emil Cioran i se urmărește apoi devenirea până la asumarea condiției de Iov, dar fără

credință și fără Dumnezeu, rămas totuși”în curtea preotului ortodox din Rășinariˮ. O pagină de autentică

literatură izbutește Paula Romanescu care configurează un periplu imaginar De la Paris la Rășinari: pe urmele

umbrelor-lumini, în treceri surprinzătoare de la real la ficțiune, de la viață la moarte. Toposul este cel adecvat

unui asemenea demers, cimitirul Montparnasse, orașul umbrelor, unde distinsa poetă evocă prezențe

românești de mare rezonanță în cultura lumii, al căror destin s-a legat, într-un fel sau altul, de Orașul Luminilor,

pentru ca în final să ajungă la lespedea de marmură neagră, fără cruce, care străjuieşte mormântul lui Emil

Cioran, studentul etern locuind în mansarda din rue de LʾOdéon.

Un amplu studiu consemnând Interviuri în contemporaneitate despre Emil Cioran propune d.na conf. univ. dr.

Anca Sîrghie, care creditează această formă de dialog cu atributele care pot răspunde dorințelor de informare

ale contemporanilor. Interesată de interviurile cu cei care l-au cunoscut pe Emil Cioran, autoarea este în

măsură să răspundă de ce fratele mai mic, Aurel Cioran, a fost cel mai solicitat. Reține apoi cele două voci

feminine, una de la Paris. Cornelia Groshenny Isac, și alta din Sibiu, Eleonora Cioran, soția lui Aurel, ambele

reușind evocări emoționante ale filozofului. Nu este ignorat nici interviul despre Emil Cioran cu filozoful Dorin

Stoica, de la televiziunea canadiană.

O conexiune à rebours realizează Ada Stuparu prezentând recenzia la Caiete Cioran – Ediția 2019, volum

realizat sub coordonarea Ancăi Sîrghie. Remarcând consistența capitolului Comunicări și conferințe, precum

și a celui de Eseuri, autoarea indică multitudinea aspectelor atinse de cei care au înțeles să se apropie de

scrierile acestui original gânditor. Aceștia izbutesc an de an să lărgească universul receptării operei cioraniene,

marcând interesul crescând pentru gândirea românească, în țară, precum și în lume.

Ca un necesar feedback, se constituie capitolul Ecouri, care se deschide cu un reportaj realizat de prof. univ.

Ileana Costea din California SUA, intitulat Cioran dezvăluit mie și, sunt sigură, multora… Puternic marcate

subiectiv, impresiile autoarei despre personalitatea lui Emil Cioran întâlnit la Paris pregătesc descrierea

evenimentului de la Rășinari la care a avut șansa de a participa grație posibilităţilor oferite de aplicația zoom.

Impresionată de varietatea comunicărilor, românca americană consideră că cel de-al XXVII-lea Colocviu

dedicat lui Emil Cioran este o modalitate de a-i cunoaște opera, dar și de a onora un mare gânditor. De peste

Ocean a venit și intervenția lui Dorin Nădrău care a trimis din Michigan SUA Noi exerciții de admirație la

Rășinari, unde apreciază acest eveniment cu semnificație identitară pentru Sibiu, bogăția și diversitatea

intervențiilor și excelenta organizare a acestei manifestări devenite tradiţională. În acest context, menționează

acordarea Premiului „Emil Cioranˮ doamnei Anca Sîrghie „pentru întreaga operă literară și publicisticăˮ. Din

Sibiu, Maria Daniela Pănăzan cuprinde într-o privire sintetică desfășurarea Colocviului Internațional”Emil

Cioranˮ – Rășinari, 13-14 noiembrie 2021, consemnând o reușită științifică și culturală de înaltă ținută.

Document testimonial, Programul manifestării din toamna anului 2021, care s-a deschis cu slujba de

pomenire a lui Emil Cioran la Biserica”Sf. Treimeˮ din Rășinari, imortalizează conținutul și calendarul lucrărilor

Colocviului Internațional”Emil Cioranˮ, unde momentele de elevație intelectuală ale cercetărilor științifice au

fost urmate de ecoul livresc al lansărilor de carte și de delectarea produsă de spectacolul de teatru Exerciții de

admirație Emil Cioran, susținut de Teatrul „Aureliu Maneaˮ din Turda, și de momentul artistic Lumina care cade

pe Coasta Boacii, lectură din opera cioraniană, susținut de Cătălin Emil Neghină, actor la Teatrul

Național”Radu Stancaˮ din Sibiu. Proiectată, vizita la Păltiniș și la Șanta, Pe urmele lui Emil Cioran și ale lui

Constantin Noica, din păcate nerealizată, ar fi constituit un emoționant corolar al evenimentului organizat de

Primăria Comunei Rășinari, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, Liga Culturală

Sibiu și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Schimbul de mesaje între participanții la Colocviu cărora li s-au alăturat alte prezențe din țară și din

străinătate, urmat de un grupaj de imagini stau mărturie pentru reușita unui eveniment de excepție.

Un aer de prospețime aduce volumul Caiete Cioran – Ediția 2021 prin capitolul dedicat lansărilor de carte,

îndeplinind cu consecvență scopul de a aduce în prim-plan noi apariții editoriale de marcă. De data aceasta,

Adrian Dinu Rachieru zăbovește cu încântare asupra lucrării Simonei Modreanu, volumul bilingv Cioran ou la

chance de lʾéchec / Cioran sau norocul neîmplinirii, o realizare originală pornind de la gravurile Wandei

Mihuleac, însoțite de citate alese de artistă împreună cu Cioran. Comentariile autorului punctează provocările

cărora Simona Modreanu încearcă să le răspundă privind acest om misterios, apăsat de scepticism,

un”apostol al ratăriiˮ, așa cum îl denumește.

Anul 16 · Nr 60

Interviu cu Sfinția Sa Preot Dr. Cătălin – Ionuț Grumeza

Slujitor al Parohiei Balta Albă,

cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”

Nu de puține ori Dumnezeu, care ne cunoaște fiecare gând, fiecare întrebare ce ne macină mintea, ne

împovărează sufletul, ne accelerează bătăile inimii și la care am dori răspuns, ne trimite în cale ființa în fața

căreia ne putem confesa cu toată încrederea și de la care putem fi siguri că vom afla răspunsul atât de mult

așteptat.

Am avut deosebita plăcere să întâlnesc, prin intermediul unei prietene minunate, un suflet frumos ce

sălășluiește în persoana Sfinției Sale Preot Doctor Cătălin – Ionuț Grumeza, căruia i-am cerut permisiunea să

îmi acorde câteva zeci de minute din prețiosul timp al domniei sale, în vederea realizării acestui interviu, având

ca temă importanța și misiunea femeii creștine în societatea contemporană.

Maria NICULESCU

Maria Niculescu [M.N.]: Sfinția Voastră, întorcânduvă cu gândul la Geneză, ne puteți spune câteva

cuvinte despre cum și pentru ce Dumnezeu a creat

și femeia, după ce a creat, mai întâi, bărbatul?

Pr. C.I. Grumeza [Pr. C.I.G.]: „Și a zis Domnul

Dumnezeu: Nu este bine ca omul să fie singur;să-I

facem ajutor potrivit pentru el”(Facere II,18).

Dumnezeu a creat femeia egală bărbatului, fiind

luată din coasta lui Adam. Ceea ce Dumnezeu a

unit în Rai, omul nu trebuie să despartă. Dumnezeu

a făcut pe om ca bărbat și femeie, deci cel ce se

unește cu o femeie, se completează în mod total cu

ea alcătuind o unitate, formând amândoi un trup

(Facere: 2 – 23,24). Cuvintele acestea ne arată

indisolubilitatea familiei, căci trupul devenit unic nu

poate fi împărțit. Iar această unitate o creează

puterea harului Duhului Sfânt, care se dă prin taina

cununiei.

M.N.: Credeți că femeia a fost și este ispită?

Considerați că are o vină în a provoca bărbatul care

se lasă ușor pradă tentației, purtând o

vestimentație sumară, fardându-se excesiv,

împodobindu-se exagerat cu „mijloace diavolești”?

Pr. C.I.G.: Principalele caracteristici ale unirii dintre

un bărbat și o femeie sunt, cum am mai spus,

unitatea și indisolubilitatea. Femeia, atât în epoca

primară, cât și în Evul Mediu, nu a fost niciodată

o”slujnică”în concepția creștină, ci ea a fost egală

bărbatului. Bărbatul a fost înzestrat cu anumite

daruri, iar femeia cu alte daruri, de pildă”naștere de

prunci”.Femeia creștină a trebuit și va trebui să

săvârșească binele, încât să dea naștere unei

frumuseți morale desăvârșite.”Podoaba voastră să

nu fie cea din afară, ci omul cel tainic al inimii în

nestricăcioasă podoabă a duhului blând și liniștit,

care este de preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru:

3, 3 – 4).

M.N.: Sunteți de părere că, și acum, precum în Evul

Mediu, în concepția Bisericii, femeia a însemnat și

înseamnă doar obiectul din casă care se supune

întru totul bărbatului, îi face copii şi îngrijeşte de

gospodărie?

Pr. C.I.G.: Femeia nu a fost creată de Dumnezeu ca o

ispită pentru bărbat, ci a fost un ajutor pentru

acesta. Femeia creștină are un comportament

decent, iar scopul ei nu este de a provoca ci, prin

comportamentul ei îl mărturisește pe Dumnezeu,

arătând astfel din ce tagmă face parte. Calendarul

Ortodox este plin de modele de femei creștine

M.N.: Este acest comportament un motiv al

nenumăratelor agresiuni în continuă creştere,

violenţe împotriva femeilor, a copiilor, a femeilor în

vârstă?

Pr. C.I.G.: Încă din epoca primară Sfinții Părinți au

încercat să le îndemne pe tinere și pe femei să ducă

o viață virtuoasă, având model suprem pe Maica

Domnului. Încă de la crearea lumii, vrăjmașul diavol

a încercat, prin femeie, să-i creeze fantezii,

spunându-i că, chiar dacă va mânca din pomul

cunoștinței binelui și răului nu va muri, ci va fi ca

Dumnezeu, iar de aici au apărut primele scenarii pe

care femeia și bărbatul și le fac: „Oare cum este să

fii ca Dumnezeu?” Nu trebuie să ne facem scenarii

și iluzii deșarte, pentru că planurile noastre nu sunt

Pr. C.I.G.: Ne place tot timpul să aruncăm vina pe

celelalte dar, de fapt, cauza ești tu, deci violența

apare din neînfrânarea poftelor tale. Dumnezeu i-a

dat omului rațiunea pe care are datoria să și-o

folosească și nu trebuie să-și urmeze instinctele

s a l e a n i m a l i c e . M e n ir e a o m u l u i e s t e

îndumnezeirea lui, nicidecum dezumanizarea lui.

Bărbatul creștin are principii creștine, având ca

model pe Cristos, care ne spune: „Doar dacă ai

privit-o și ai poftit-o în inima ta, ai săvârșit adulter.”

De aceea, bărbatul virtuos vede doar lucrurile bune

și frumoase, nejudecând pe nimeni. Sfântul Vitalie

mergea în case de toleranță și vorbea despre

Cristos. Cuviosul Vitalie le plătea pe acele femei,

pentru ca în acea noapte să nu păcătuiască. Multe

dintre ele, văzându-l cum se roagă, își schimbau

viața. Trupul, care este Templul Duhului Sfânt,

trebuie îngrijit, dar tot ceea ce este excesiv și

exagerat nu este plăcut nici lui Dumnezeu, nici

celor care duc o viață plăcută înaintea lui

Dumnezeu. Totuși, aceste persoane care se

„sulimenesc” sau se împodobesc excesiv nu

trebuie judecate, deoarece duc cu ele o mare

povară și anume afecțiunea și atenția celorlalți.

începând de la copii, de exemplu Sfânta Filofteia,

Sfânta Elena, adolescente – Sfânta Împărăteasă

Teodora, Sfânta Varvara, mame creștine: Nonna,

mama Sfântului Grigore de Nazianz, Sfânta

Monica, mama Fericitului Augustin, sau Sfânta

Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare. „Dați-mi o

generație de mame bune, creștine, și voi schimba

fața lumii” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

M.N.: Tinerele/femeile momentului, ca și cele din

Evului Mediu, nedându-și seama de valoarea lor,

își doresc să devină vedete, savurează filmele

erotice visându-se a fi eroinele acestora, duc o

viață ușoară, sunt cu ușurință ispitite. Biserica și-a

exercitat rolul său important, prin inspirarea

credinței, întru schimbarea concepți i lor

nesănătoase?

și planurile lui Dumnezeu. În El trebuie să credem și

atât. Trăim într-o societate în care modelele de

viață ne sunt expuse prin mijloacele massmedia,

nefiind cele sănătoase, ci cele anormale. De aceea

mulți tineri, nefiind ghidați cum se cuvine, ajung să

ia ca model personaje negative, ducând astfel la o

depersonalizare a omului.

Pr. C.I.G.: Într-o lume necreștină există această

dorință de emancipare a omului, dar cei care duc o

viață în Cristos își păstrează acest echilibru

sufletesc, luptându-se cu patimile și cu viciile lor. Afi

creștin înseamnă a fi liber, iar această libertate ne-a

dat-o Cristos. Fericitul Augustin spunea: „Iubește și

fă ce vrei, dar ceea ce faci să te ducă Acolo, în

Împărăția lui Dumnezeu!” O tânără și-a întrebat

într-o zi tatăl, anume cum ar trebui să danseze

(dacă ar fi invitată la o petrecere). Tatăl i-a răspuns:

„Dansează să te simți bine, dar simte-te bine în așa

fel încât, întorcându-te acasă, în camera ta, să mai

poți privi icoana Domnului, să-I mulțumești și să nu

te rușinezi să-l privești în față.”

M.N. Nimic mai frumos și mai înălțător pentru o

femeie decât calitatea de a aduce pe lume noi

făpturi! Nu de puține ori, însă, am avut ocazia să

aud de la tinere femei totala dezaprobare a

împlinirii sacrului act, pe motiv că sarcina le-ar

deforma, iar aceasta ar însemna să-și bată joc de

trupul lor. Ar putea dispărea acea dorință de a purta

dulce, suavă și sfântă greutate, acea dorință a

inimii de a-și uni bătăile cu cele ale fătului?

Pr. C.I.G.: Cea mai mare bucurie pe care o poate

avea un om este de a aduce viață în lume și

această viață este o împreună lucrare a omului cu

Dumnezeu. Viața și moartea o dă și o ia numai

Dumnezeu. Educația copiilor este întotdeauna

opera mamei, iar aceasta poate fi dovedită și pe

temeiuri solide ale rațiunii. Datoria mamei este să

cerceteze sufletul copilului, să-l învețe să fie un om

bun și cinstit. Copiii sunt comoara cea mai de preț a

unei mame. Femeii îi revine sarcina imensă a

inițierii pedagogice, ca fiecare copil zămislit să

devină o ființă aparte. Prin nașterea de fii, mama se

va mântui. Destinul lumii noi se află în brațele

mamei, spune, magnific, coranul: „Paradisul este la

picioarele mamei

M.N.: Este motivat refuzul femeii de a face copii

datorită faptului că nu este înțeleasă de societate,

M.N.: Acum femeia se bucură cu adevărat de

libertate, devenind din acest punct de vedere egală

bărbatului, nu mai este obligată să nască nedoriții

copii, nu se mai ajunge la avort, existând mijloace

de contracepție. Credeți că această libertate va

putea dăuna, în timp, va schimba mentalități

sănătoase? Și-a aflat răspuns dorința de

emancipare?

Anul 16 · Nr 60

nu este încurajată financiar spre a asigura

întreținerea acestora? Biserica se implică în vreun

fel, inițiind proiecte și răspunzând la nevoile

materiale și emoționale ale celor neglijați de

societate?

Pr. C.I.G.: Sfântul Vasile cel Mare a creat Vasiliada,

adică centrele de bătrâni, orfelinatele de copii,

primele” bolnițe” (spitale). Primele școli, primele

cărți și tipărituri au fost în tinda bisericii. Tot timpul

biserica s-a ocupat de educația social – morală a

credincioșilor săi și s-a aplecat mai mult și către oile

cele pierdute. La ora actuală, Biserica Ortodoxă din

România a continuat și va continua activitățile

sociale, culturale și educaționale.

M.N.: Biblia vorbeşte despre atribuțiile bărbatului,

respectiv ale unui soț în căsnicie, indiferent de tipul

de activitate al femeii. Credeți că sunt îndeplinite de

aceștia? Considerați necesară încurajarea lor?

Cum și în ce fel ar putea-o face Biserica?

Pr. C.I.G.: În ceea ce privește datoriile soțului, sunt

mai puțin detaliate, dar, în esență, ele sunt

aceleași, el este îndemnat să-și iubească soția, să

nu fie aspru cu ea, să trăiască înțelepțește cu

aceasta. Dacă soția este datoare soțului cu

ascultare, soțul îi datorează în schimb iubire și

sprijin (I Corintieni, VII, 14). Femeia, în societatea

contemporană, va salva lumea doar cu condiția să

primească, adânc cutremurată”,slujirea fecioarelor

înțelepte”din parabola evanghelică astfel ca”,pline

de har să devină cu adevărat, urmând-o pe Maica

Domnului”, Poarta Împărăției și chip călăuzitor.

Pr. C.I.G.: Acolo unde dragostea creștină este

îndeajuns de puternică, ea devine garanția unei

căsătorii fericite și a stabilității familiale. În

dominantele ființei sale, masculinul este Hristofor,

femininul este Pneumatafor. Mântuirea nu va veni

decât prin sfințenie, iar aceasta este mai lăuntrică

femeii; în condiția vieții actuale .pentru că orice

femeie are o intimitate înnăscută, în Dumnezeu,

existența coincide cu ființa, iar femeia este mai aptă

să unească în sfințenie ființa și sfințenia prin

puterea smereniei. Situată la polul opus al

egalitarismului și revendicării, smerenia (arta de a fi

la locul tău) este strălucirea cea mai firească a stării

M.N.: Uniunea Europeană a făcut progrese mari în

direcția asigurării egalității dintre femei și bărbați.

Generații la rând s-a tot vorbit despre atribuțiile

femeii în viața de familie, iar vremurile erau de așa

natură încât de cele mai multe ori bărbatul era cel

care muncea; acum, femeile muncesc cot la cot cu

bărbații, făcând carieră și având responsabilități în

egală măsură cu aceștia. Ce ne mai puteți spune

despre importanța femei i în societatea

contemporană și, legat de aceasta, despre

importanța căsătoriei și a familiei creștine?

harismatice. Frumusețea va salva lumea, dar nu

orice frumusețe, ci a Duhului Sfânt, cea a femeii

înveșmântată în „Soare”.

Pr. C.I.G.: Biserica Creștină Ortodoxă nu este de

acord cu legiferarea căsătoriilor între persoanele

de același sex. Dumnezeu iubește omul dar urăște

păcatul. Dacă o persoană LGBT se căiește de

păcatul său, el este iertat, cu condiția să nu mai

facă. Niciodată biserica nu va fi de acord cu înfiatul

copiilor de către persoanele de același sex. „Jean

Giraudoux, în „Sodoma și Gomora”, afirmă că

vremea în care femeia nu mai știe să iubească și să

se dăruiască este sfârșitul lumii.

Pr. C.I.G.: Este îngrijorător numărul divorțurilor, sunt

alese substitute ale căsătoriei precum concubinajul

sau așa numitele căsătorii de probă, formele

aberante ale cuplurilor de același sex și, mai nou,

posibilitatea ca acestea să poată înfia copii.

Consider că suntem datori să tragem un acut

semnal de alarmă pentru ca societatea să se

intereseze direct de conținutul biologic și sociologic

al unirii conjugale. Însă, atâta timp cât omul îl va

avea pe Dumnezeu, nu va dispărea niciodată

dragostea dintre un bărbat și o femeie, pentru că

însuși Dumnezeu este dragoste.

M.N.: Ce atitudine are Biserica față de legiferarea

căsătoriilor între persoane de același sex, care este

posibilă în 13 țări din Uniunea Europeană și în

câteva din afara Uniunii? Considerați că pot fi

ajutate, îndrumate, iertate, având în vedere păcatul

comis? Cum vede Biserica dreptul lor de a înfia

copii normali care, sigur, vor deveni victime datorită

climatului dintr-o asemenea „familie” anacronică?

M.N.: Credeți că va dispărea purul, tainicul sentiment

al iubirii dintre bărbat și femeie, așa cum

Dumnezeu a lăsat să fie pe pământ?

Anul 16 · Nr 60

Voichiþa TULCAN MACOVEI

PILDE CARE VORBESC DESPRE

ÎMPÅRźIA LUI DUMNEZEU

Atunci când o găsește, pilda ne spune că se bucură mai mult decât de cele 99 care nu se rătăciseră.

Concluzia se află în versetul: „Tot așa, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară unul măcar din acești

micuți.” Este cu adevărat minunat și dumnezeiesc! Trebuie să înțelegem de aici grija pe care Dumnezeu, ca

Tată, o poartă fiecăruia dintre noi, din momentul în care acceptăm să facem parte din familia Lui. Atunci când

greșim, când ne abatem de la cuvântul Lui (de la pășunea Sa) să știm că El nu ne-a uitat și nu ne-a abandonat,

ci ne caută pentru a ne aduce din nou în „turma” Sa.

În această pildă, Iisus Hristos face o comparație cu multe conotații. El asemuiește legătura dintre Dumnezeu

și cei care L-au acceptat drept Stăpân al vieții, cu legătura dintre un stăpân și oile lui. Această comparație are la

bază faptul că în timpul Său, păstoritul era cea mai răspândită dintre preocupările oamenilor. În al doilea rând,

comparația se bazează și pe dragostea păstorului față de oile lui și pe responsabilitatea pe care acesta o are

pentru fiecare oaie în parte, de a nu se pierde, de a nu ajunge pradă lupului. „Ce credeți? Dacă un om are o sută

de oi, și se rătăcește una din ele, nu lasă el pe cele 99 pe munți, și se duce să caute pe cea rătăcită? Și dacă i se

întâmplă să o găsească, adevărat vă spun, că are mai multă bucurie de ea, decât de cele 99 care nu se

rătăciseră.” Remarcăm aici frica stăpânului pentru ca nici una din oile sale să nu rătăcească de la pășunea care

îi fusese pregătită, apoi dragostea și responsabilitatea de a o găsi pe cea pierdută. Chiar dacă i-au mai rămas

99, stăpânul suferă pentru cea dispărută; le lasă o vreme singure pe acestea în pășunea pregătită, și pleacă el

însuși în căutarea celei pierdute.

Pilde despre iubirea, îndurarea și dreptatea lui Dumnezeu

Este extraordinar să ajungi să trăiești sub supravegherea, sub grija lui Dumnezeu. Consider că este o mare

onoare, o adevărată cinste pentru noi, oamenii, să ne putem crea o relație cu Dumnezeu, să putem veni la El,

ca la Cel Atotputernic, Conducătorul Suprem al vieții. Așa cum este amintit de nenumărate ori în Biblie, El este

ca un tată pentru copiii Lui: „Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai

mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer.” (Ev. după Luca, cap. 11, vers. 13) Cum este un

tată adevărat pentru copilul lui? Îi vrea binele, luptă pentru realizarea lui în viață, îl iartă totdeauna, certându-l și

arătându-i greșeala, îl mângâie și este alături de el în momentele grele, îl apără de dușmani; este cu alte

cuvinte bun, iertător, iubitor, iar uneori dur, pentru ca cel mic să știe totuși că el – tatăl – este cel care îi conduce

viața până când, la rândul său, va deveni matur. Nu degeaba Biblia face o astfel de comparație. Ar trebui să

înțelegem că, într-adevăr, dacă ajungem să-L acceptăm pe Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru ceresc, va trebui

să-I dăm si ascultarea cuvenită. Altfel, rostim degeaba cunoscutele cuvinte din rugăciunea „Tatăl nostru”.

Pilda fiului risipitor(Ev. după Luca, cap. 15, vers. 11-32)

Întrebarea se pune însă: vrea cel rătăcit de Dumnezeu să se întoarcă la El? Se întorc ochii celui rătăcit spre

Stăpân spre a-Lvedea și spre a găsi din nou calea cea bună? Situațiile diferă în funcție de oameni.

Pilda cu oaia rătăcită (Ev. după Matei, cap. 18, vers. 10-14)

Dragostea lui Dumnezeu pentru copiii Săi nu are margini. Dumnezeu a iubit până la capăt, până la jertfa

îndeplinită de Fiul Său pentru noi, oamenii. Îndurarea Lui este asemenea iubirii. El este îndelung răbdător,

iertător, și așteaptă ca fiecare dintre noi, să-L căutăm, să Îl ascultăm, după cum un copil își ascultă tatăl. În

egală măsură, Dumnezeu este drept. Dar dreptatea Sa nu este precum dreptatea (justiția) oamenilor. Pentru

că dreptatea Sa cuprinde în ea iubirea și îndurarea deopotrivă. Cineva spunea că dacă Dumnezeu nu ne-ar

iubi atât de mult și ne-ar pedepsi pentru mulțimea păcatelor noastre, atunci cu siguranță, n-ar mai exista

oameni pe pământ. Așa este. Însă mila Sa întrece orice măsură și pentru aceasta trebuie să-I mulțumim

neîncetat.

Pilda ne spune că la ceasul acela, fiul cel mare era la muncă, pe câmp. Când s-a apropiat de casă, a auzit

muzică și jocuri. Nedumerit, l-a întrebat pe un rob ce se întâmplă în casa lor. Acesta i-a povestit despre

eveniment. Reacția fratelui a fost însă alta decât a tatălui. Devenise atât de mânios, încât nici nu vroia să intre

în casă, luându-și la rost tatăl: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca; și

mie, niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei.” Răspunsul blând și înþelept din

partea tatălui a venit prompt: «Fiule, tu întotdeauna ești cu mine, și tot ce am este al tău. Dar trebuia să ne

veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit.»”

Exista și posibilitatea ca fiul să se întoarcă acasă într-o stare rea, cerând tatălui alți bani pe care să continue

să-i folosească în lume. (Sau, cum se întâmplă astăzi între oamenii care trăiesc fără Dumnezeu, chiar să-l

omoare.) Așadar, bucuria tatălui a fost întărită de schimbarea gândirii, de faptul că fiul său a înþeles că și-a

supărat părintele și s-a căit pentru aceasta.

Dumnezeu ne primește pe toți la El cu aceeași bucurie: ne îmbracă în haine curate demne de „casa” Lui, ne

dă pecetea Duhului Sfânt, oferindu-ne în locul pribegiei noastre prin lume, răsplata mântuirii. Nu este deci

important pentru fiecare dintre noi să înțelegem învățătura lui Hristos, și să încercăm s-o aplicăm în propria

noastră viață?

Intervine aici reacția tatălui. Acesta a înțeles că fiul său se căiește sincer, că înțelege cu adevărat greșeala pe

care a făcut-o. De aceea, poruncește robilor săi: „Aduceți repede haina cea mai bună, și îmbrăcați-l cu ea;

puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduce-ți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne

veselim; căci acest fiu al meu era mort, și a înviat; era pierdut și a fost găsit.”Aînceput apoi o mare petrecere.

Nu este minunată această învățătură de viață? Relația de familie dintre cei trei membri se înțelege din

contest. Important pentru ceea ce Iisus Hristos a vrut să ne transmită, este legătura, atitudinea tatălui față de

fiul plecat, care îl părăsise și îi pierduse o parte din avere. Când acesta s-a întors, tatăl nu l-a certat, nu l-a

întrebat ce a făcut în anii pe care i-a petrecut departe de casă, ci s-a bucurat cu o bucurie nespusă.

Sigur, acesta l-a răsplătit pentru întoarcerea acasă: i-a dat hainele cele mai bune, i-a pus în degete inelul (o

pecete, un semn al apartenenței la familie) și bineînțeles, s-a bucurat cu toți prietenii. Iisus Hristos sugerează

prin această pildă bucuria pe care Tatăl din ceruri – Dumnezeu – o are întotdeauna când un om, tânăr sau

bătrân, lasă lumea, se oprește din a mai rătăci prin viață, conștientizează că este singur fără El; se smerește

acceptând starea de pocăință, și se întoarce acasă, adică la Dumnezeu. Oricând, azi sau mâine (cât însă va

mai ține starea de har),

Cred însă că trebuie să subliniem starea de smerenie, de umilinþă cu care fiul s-a întors acasă. Din

experiențele sale în lume, acesta a înțeles greșeala săvârșită: că departe de casă, de tatăl său, printre străini, ia mers rău, că dragostea de tată la care a renunțțat nu a găsit-o niciunde. Starea sa este deci una de umilinþă, a

unei conștiințe care și-a dat seama că a greșit, fiind gata să-și ceară iertare și, în egală măsură, să primească

iertarea. Mulțumirea părintelui este dată atât de întoarcerea fiului, cât mai ales de faptul că acesta și-a

conștientizat propria slăbiciune (păcatul).

În ce-l privește pe celălalt fiu, tatăl îl liniștește spunându-i clar: „Fiule, tu întotdeauna ești cu mine, și tot ce am

este al tău”. Amândoi sunt, într-adevăr, copii și frați, dar numai acesta i-a fost credincios tatălui. Dacă primul fiu,

cel care s-a întors a avut parte doar de iubirea tatălui, de reprimirea în familie, celălalt, care i-a fost devotat și l-a

slujit o viață întreagă, a primit ca răsplată toată averea acestuia. Se cuvine deci să nu ne îndoim niciodată de

dreptatea lui Dumnezeu, de hotărârea Lui față de noi. Pentru că toți oamenii de pe pământ au dreptul la

mântuire. Chiar El ni l-a dat. Răsplățile Sale pentru cei care L-au slujit în toată viața lor sunt, însă, neprețuite, iar

credinciosul le va primi chiar din mâna lui Dumnezeu la vremea judecății.

Este una din cele mai complexe pilde ale lui Iisus Hristos referitoare la dragostea, îndurarea și dreptatea lui

Dumnezeu. Ni se spune că un om avea doi fii. Ca în cele mai multe familii pământești, problema averii și a

libertății personale îi măcina pe frați. Astfel, fiul cel mai tânăr i-a cerut tatălui său partea de avere, apoi a plecat

într-o țară îndepărtată unde și-a risipit averea „ducând o viață destrăbălată”. Celălalt a rămas cu tatăl, l-a ajutat,

fiindu-i alături la bine și la rău.

Fiul cel mic a cheltuit însă tot ce avea și a început să trăiască în nevoi. Pentru a scăpa de foame, s-a angajat

argat la porci. Pilda spune că, deodată, tânărul și-a venit în fire și zis: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de

pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: «Tată, am păcătuit

împotriva cerului și împotriva ta, – și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.»”

Hotărându-se să facă astfel, s-a sculat și a plecat la tatăl său. Acesta l-a văzut de departe, „i s-a făcut milă de el,

a alergat de a căzut pe grumazul său, și l-a sărutat mult.” Fiul cel mic și-a recunoscut în fața tatălui starea de

păcat: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”

Pilda celor poftiți la cină (Ev. după Luca, cap. 14, vers. 16-24)

Pilda aceasta completează învățătura care tratează despre dreptatea lui Dumnezeu, precum și despre

chemarea la mântuire adresată tuturor oamenilor. Se referă la cazul poporului Israel, la relația acestuia cu

Dumnezeu, Iisus adresând plida în principal învățătorilor Legii și fariseilor care nu acceptau Lucrarea Sa; se

poate aplica în egală măsură tuturor popoarelor lumii, și fiecăruia dintre noi în particular.

Chemarea se îndreaptă acum către cei pe care întâii invitați i-au dispreþuit. Prin puterea Duhului Sfânt

înțelegem că invitația la cină, la o comuniune cu Dumnezeu este adresată acum tuturor oamenilor de pe întreg

pământul, celor care apreciază oferta Stăpânului. Mesajul învățăturii este deosebit de profund: invitația este

Vestea cea Bună a lui Iisus Hristos – Evanghelia Sa. Deoarece evreii au respins la începuturi lucrarea

Evangheliei lui Hristos (vestea cea bună din partea lui Dumnezeu) prin Iisus Hristos, dragostea și dreptatea lui

Dumnezeu, aceasta se va întinde dincolo de hotarele poporului iudeu, dincolo de drumuri și garduri, adică

înspre ținuturile cele mai îndepărtate ale neamurilor.

Biblia subliniază că: „Frica de Domnul este începutul înțelepciunii” (Psalmul 111, vers. 10).

Iisus Hristos ne spune despre un om care a dat o cină mare la care a poftit pe mulți oameni. La ceasul stabilit,

omul acela a trimis pe robul său să spună celor poftiți: „Veniți, căci iată că toate sunt gata.” Dar, toți care au fost

poftiți s-au îndeletnicit cu alte preocupări, legate de propria persoană și au refuzat chemarea la cină. Unul s-a

scuzat spunând că și-a cumpărat un ogor și trebuie să meargă să-l vadă; altul spune că și-a cumpărat cinci

perechi de boi și trebuie să-i încerce; un altul se scuză, spunând că tocmai s-a însurat și nu poate să vină.

Robul s-a întors și a spus stăpânului cele pe care le-a aflat. Stăpânul s-a mâniat și a zis robului său: „Du-te

degrabă în piețele și ulițele cetății, și adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi și șchiopi.” Robul a făcut precum i s-a

poruncit, dar tot a mai rămas loc la masă. Atunci, stăpânul a zis robului: „Ieși la drumuri și la garduri, și pe cei cei vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa. Căci vă spun că nici unul din cei poftiți, nu va gusta din cina

mea.”

Omul care a pregătit cina Îl simbolizează chiar pe Dumnezeu. Cina este momentul păcii, cea care

pecetluiește relația de dragoste, de bună învoire, de împărtășire (destăinuire, schimbare de opinii) între

membrii unei familii adevărate. Dumnezeu și-a chemat, prin Fiul Său Iisus Hristos, copiii la cină, cu scopul

întregirii familiei Sale. E poate greu de înțeles pentru noi, oamenii, că într-adevăr, chiar Dumnezeu, Tatăl nostru

din ceruri, a pregătit pentru noi o casă, acolo cu El, și o cină. „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar

fi așa, v-aș fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc. și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi

întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” (Ev. după Ioan, cap. 14, vers. 2-3) Acestea

sunt chiar cuvintele lui Hristos adresate ucenicilor Săi, înainte de ridicarea la cer. Același Hristos, le spune

apostolilor cu prilejul ultimei cine luate împreună: „Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al

viței, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăția Tatălui Meu.” (Ev. după Matei, cap. 26, vers. 29)

Cuvântul este minunat: Dumnezeu Însuși cheamă oamenii la o cină (o relație specială) în care totul este

pregătit chiar de El. Oamenii nu trebuie decât să răspundă chemării. Din conținutul pildei, observăm însă că cei

dintâi poftiți la cină (poporul lui Israel în frunte cu preoții, fariseii și fruntașii neamului) nu au răspuns invitației.

Pilda avertizează că „nici unul din cei poftiți” nu va gusta din cina pregătită. Deoarece au refuzat invitația,

stăpânul îi va pofti în casa sa, pe cei săraci, orbi, șchiopi, pe cei aflați în piețe sau pe ulițele cetății; mai mult,

ajunge până la cele mai ascunse drumuri sau garduri.

Adevărul acesta este subliniat de mai multe ori în Evanghelie. Adresându-se evreilor din Antiohia, Pavel și

Barnaba le-au zis cu îndrăzneală: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu îl

primiți, și singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre neamuri.” (Faptele ap., cap.

13, vers. 46) Apostolul Ioan întărește și el mesajul pildei: respinsă de evrei, Evanghelia avea să străbată cerul

și pământul spre a sluji la salvarea tuturor neamurilor: „Și am văzut un alt înger care zburase prin mijlocul

cerului cu o evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei

seminții, oricărei limbi și oricărui norod.” (Apocalipsa, cap. 14, vers. 6)

Aș dori să mai insist puțin asupra imperativului „silește-i”, prin care stăpânul insistă ca cei chemați să intre în

casă, spre a ocupa locurile la masă. Cred că imperativul nu are în vedere obligativitatea, ci urgența ca cei poftiți

să ia loc la masă: totul este gata, pregătit, stăpânul și-a îndeplinit datoria faþă de invitați, așadar, e timpul ca

aceștia să răspundă chemării.

Invitația la cină (relația, comuniunea) cu Dumnezeu, prin Fiul Său, este valabilă și astăzi: să venim în biserici,

să ascultăm cuvântul Evangheliei, să ne stabilim prin Duhul Sfânt o relație funcțională cu Dumnezeu. Să

încercăm să nu găsim și noi scuze, refuzând chemarea; sunt scuze oa recare, de multe ori, fără substanță.

Pilda ne spune că, refuzat de oaspeți, stăpânul se mânie. Este normal să fie așa, deoarece a făcut pregătiri, a

investit dragoste și multă dăruire pentru noi. Concluzia învățăturii este și de data aceasta, clară: „Căci vă spun

că nici unul din cei poftiți, nu va gusta din cina mea.” Ea subliniază, din nou, dreptatea lui Dumnezeu, la care se

cuvine să medităm. Căci dacă refuzăm și azi, și mâine ofertele Sale, este posibil ca într-o altă zi, odaia de cină

să fie plină, iar noi să nu mai avem loc. Și ce ne vom face atunci?

Anul 16 · Nr 60

își dau seama că nu-i locașul lor acela,

mai are cineva încredere în rostul lor;

dezgroapă arborii de tisă, tund cu foarfeca de vie

De cât stau ei îngenuncheați în toate felurile,

dar mai cu seama când plantează alții calzi și sănătoși

dintr-o dată începe să urle vântul pe jos;

În catedrala florilor cade vitraliul vechi,

Ei își rup lacrimile și-adună sticlele risipite,

și-adorm târziu cu sacul de pâine sub cap.

pe care se-ncaieră cu frunzele și furnicile…

castanii și boschetele, după cum le spune cineva;

dezgroapă butașii nerodnici, de trandafiri,

fiecare ciob de culoare e pus la rostul lui.

de alb, de roșu, de galben, de toate culorile.

La urmă, în firida dinspre soare, se izvodește

o stea de iarbă roșie li se dă apoi să facă

îi dau și lui câte-o fărâmitură de pâine

îi aruncă în carele trase de cai pieptănați

îl dor ochii, de toate cioburile;

stau în genunchi de dimineața până seara.

le șterg de funingine și de lâna păianjenilor –

– mâna țăranului scutură fereastra colorată,

Pe lângă stâncile de marmoră ale instituțiilor cruciale

un copil ce se-nțeapă în spinii trandafirului;

maica lui îl ține în brațe, ți-l suge sângele de pe deget…

dar odată ce-au fost puși să-l spele, să-i curețe odoarele

în grădinile de-acasă le intrau primăvara oile,

și urechea lor prindea risipă de pietre colorate;

berbecul șchiopăta cu piatra mozaicului

Acum fac meserii ce nu mai au căutare pe-acasă

la căile le-au crescut cazmalele de grădină,

Se scoală țăranii și se scutură de pământ prin orașe

unul după altul cosesc iarbă prin parcuri;

pe pământ se vedea păstorul cu mielul brațe,

nu i-o mai putea smulge și țăranul punea lacrimi în locul

florii…

îi mai lipsea o floare galbenă din aureolă,

Țăranul și florile

de pe unde i-a vărsat primăvara cu trenurile;

angajați la bursa pâinii lucrează și ei ce se pricep,

din amintirea de bătrâni gospodari;

le-mprăștiau florile cu copite,

le-adunau în căciulă, le scăpau în găleata cu lapte,

stăteau în genunchi așezându-le ciob lângă ciob;

seara se dădeau câțiva pași înapoi;

între unghiile copitei;

sunt prea bătrâni să mai poată învăța altceva;

până la genunchi bagă piciorul în pământ,

sforăie de plăcere și se dezbracă de cămăși;

ies la fântânile arteziene de se spală pe mâini,

își iau pachetele de mâncare grămădite pe bănci

suflă furnicile de pe hârtia unsă de grăsime,

Anul 16 · Nr 60

Ochiul din zare

Izbeşte vântul în oblonul ferestrei

Singurătatea iese prin zid

înflorind ventuze-capcană

parcă să spulbere tot greul pământului

cuvintele albe

Dinspre câmpie bate miros de aronia

şi-n acelaşi timp Aproapele

Culesul roadelor

pe pietre încă încinse

Eşti cerul şi inima mea laolaltă

Privesc peisajul cu irişi

încă să mă desprind

Ca o minge de foc

Numai o mică pasăre

primăvăratec…

Lasă drumul deschis

cu trilul ei agitat

risipit printre umbrele serii

Fără de moarte.

Spre ochiul din zare.

gândul meu se rostogoleşte spre tine

Eşti poemul început şi neterminat

Fă-mă, Doamne, o vrabie,

şi zbor necuprins

se contopesc într-o singură Taină

în nemărginirea verdelui

Departele meu

ce stau la uscat

– lumânări albe

Departele meu

ca un cântec fără sfârşit

Tu eşti Departele de care n-am reuşit

o vrabie, Doamne!

născută din cântec

Mariana PÂNDARU-BÂRGÃU

risipindu-se întruna

cu inima cât o alună

văzduhului…

– în flăcări

Fie-ţi milă

de toate încercările mele

de-a învinge fantasmele

din imediata apropiere

şi învaţă-mă când şi unde

să-aştept răbdătoare

culesul Roadelor Tale.

Pasărea flamingo

Pasărea Flamingo

– înger venit din cer

pe cărare de ape

îşi reazămă umbra ei rozalie

de arşiţa verii

Păsărea Flamingo

căutându-te…

a celui ce sunt

Salcâmii

îmblânzeşte până şi inima

– intrusul

într-o adiere uşoară

urmărind atentă

pe neaşteptate apărut

stă maiestoasă

în nemărginirea de ape –

în calea trecerii

Salcâmii tăi au înflorit

acestei păsări exotice

Mirosul lor cutreieră lumea

Tu însă

acceptându-mi liniştită prezenţa…

fiecare mişcare

Dar flautul cuvintelor mele

te strecori printre ramuri

ca o umbră înaltă

dovadă de neuitare

ca o inimă trezită-n emoţie

în povara cuvintelor.

Abia acum înţeleg

Retrăind cea mai adevărată

sub aprigă şi târzie ninsoare

Lumina cade, mistuită de flăcări

Stăm faţă în faţă

să treci pe malul înverzit

a ceea ce ai lăsat

Emoţie

cât de uşor se poate câştiga

pariul cu viaţa

E ca şi cum ai privi fulgerul

fascinat de mirajul luminii

şi-ai prinde curaj

peste rotundul asfinţitului blând

Purtători de seminţe

peste cuvânt, peste cuvânt…

eu, oglindă

Oră de oră

vinovaţi de tot ce se-ntâmplă

tu, umbră

adunăm iluzii de pe câmpul deschis

şi din ochii noştri izbucnesc flăcări

Şi dintr-odată

ne strecurăm tăcuţi

în loc de cuvinte.

devenind purtători de rare seminţe

înspre noapte.

Şi în curând vor veni

Noapte senină de mai

amintindu-mi frenezia zborului lor

când peste lume

cărăbuşii de mai

Mă îngrozesc atâtea ispite

– ca o adevărată invazie

stau risipite sentimente

se-ntinde taina unui vis

Pe masa cuvintelor mele

de toate culorile

nopţii senine de mai

venit tiptil din pustie…

Lăsate poruncă în grija

sub clarul de lună

toţi dau semnale discrete

Simt inima vie

în sfere înalte

Simt inima vie

de dorul celor plecaţi

bătând ca un clopot

ce-mi invadează

Din lumea lor fără dor

şi fără suspine

să culeagă cuvinte

Simt inima cum se agită

în vâltoarea amintirilor

Sfânta zi de Duminică.

de apropiată prezenţă

(poeme din Antologia editată de Academia Română, în

seria „O sută și una de poezii”, 2022)

Anul 16 · Nr 60

Neprețuire sacră în clipa monotonă,

Ah, cât aș vrea, PreaBune, să-mi știi iubirea pură,

Iar nori mofluzi și leneși la-al ei auz se sfarmă.

Iar barza, cu-ai săi puii, spre alte țări se duce.

acrostih

Poezia domnului Denis Buican surprinde prin diversitatea ideilor, profunzimea gândirii, se simte o adâncă

iubire pentru cuvântul scris, respect pentru natură și viață.

Sunt de admirat inițiativele domniilor lor Doru Dinu Glăvan, Miron Manega pentru curajul de care au dat

dovadă, recunoscând adevărata valoare a domnului Denis Buican, savant și „tovarăș întru poezie cu Mihai

Eminescu”.

„Pământul e un lacăt care atârnă în haos, / În lumea fără capăt și fără de repaos, / Iar omul ar fi cheia menită

să cunoască, / De-ar descuia ideea, un lacăt fără broască.”

Obsedat de ideea neantului, scrie poezii scurte, dense, de o arară sensibilitate, ce deschid perspectiva unui

univers ce amintește cititorului de cel al marilor filosofi, Iată, spre edificare, următoarele versuri:

Esfântă melodie ce, îngeri, o intonă

În fiecare om există o lumină. Dar pentru fiecare trebuie să vină clipa rânduită de Sus, când va să ne vedem

așa cum suntem și să-L căutăm pe Cristos. Dumnezeu ne iubește pentru ceea ce este în noi Lumina, pentru ce

avem bun, nu pentru păcate, pete, întunecimi. Iubind cu adevărat, fiind oameni cu adevărat, putem răspândi în

jur lumină și pace.

Stăpân e, peste lume, blond soare ce străluce,

Brodat cu miozotiși e cerul, cât albastru!

Din depărtări se-aude un cânt duios de carmă,

Un porumbel ca neaua îmbucură un castru,

Născând în al meu suflet cu fără de măsură!

Sfântă melodie

Dumnezeu ne încearcă pentru că ne iubește, dar nu ne dă mai mult decât putem duce. Fiecare din noi luptăm

împotriva vicisitudinilor vieții, dar luptăm mai cu seamă cu răutatea oamenilor, folosind armele pe care le avem.

Iar noi, scriitorii, avem drept armă pana/condeiul fermecat. Când ofranda rubinie plânge cu lacrimi de sânge de

la zeci și zeci de răni cauzate de ură, patimă, invidie, înmuiem pana și ne scriem durerea, o dată și încă o dată,

nu cu gând de răzbunare, ci să convingem și să ne convingem că bunătatea și dreptatea vor ieși învingătoare

mai devreme sau mai târziu. Să nemurim scrierile noastre pe filele timpului, nemurindu-ne.

Trebuie să dăm importanță sufletului, să-l prețuim, doar așa se pot rezolva atât de multe și mari probleme

ivite în cale, iar sufletul domnului Denis Buican are într-însul acea sclipire din Duhul lui Dumnezeu. Domnia sa

conștientizează faptul că trebuie să se îngrijească de acea licărire dumnezeiască, făcând-o să crească, ci nu

să o stingă!

Tristețe, suferință, dor, însingurare, sunt sentimente evoluând în frumoase și interesante versuri; desigur nu

lipsesc întunecimea, invidia, abisul, dar, întotdeauna, Lumina este triumfătoare. Răii și răul nu știu că Lumina

din sufletele mari și atât de frumoase înlătură orice pată nedorită.

În creația poetică observăm arară sensibilitate, cum și o stare de iluminare, provoacă la lectură și analiză și,

coborând în conținut, ies la iveală valențele artistice. Este folosit un limbaj artistic echilibrat.

Creația-Ți divină înnobilează firea,

Seceriș târziu

Maria NICULESCU

Sebastian DOREANU

SUA

Cu două cărți publicate până acum, un volum de eseuri (Incursiuni

sentimentale) și o monografie (Istoria Mănăstirii „Adormirea Maicii

Domnului” din Michigan), scriitorul Dorin Nădrău, avocat într-o viață

anterioară, adică înainte de a se strămuta în Lumea Nouă, în statul

Michigan, a recidivat de curând cu un nou volum: „Exerciții de

gimnastică a minții” (Editura de Vest, 2021), un titlu pe cât de

neobișnuit pe atât de incitant, inspirat, ar putea spune unii, din regula

de bază a comerțului, cum că firma ar atrage clientul, dar eu cred,

mai degrabă, în experiența lui de publicist versat în jocurile de

cuvinte, autor a numeroase articole în ziarele și revistele românoamericane (New York Magazin, Curentul International,

Observatorul, Destine Literare) sau din țară (Vatra Veche).

Cum (încă mai) știu să manevrez o carte, am deschis cu interes volumul lui Dorin Nădrău și am descoperit,

chiar din Cuvântul înainte, că sunt pe aceeași lungime de undă (mentală) cu autorul. „Scopul declarat al

scrisului meu”, citesc pe prima pagină, „este de a provoca ecouri recurente în mintea cititorului”.

Umberto Eco spunea undeva că poți să-ți dai seama dacă o carte

merită să fie citită, au ba, doar răsfoind câteva pagini, ici și colo, și

eventual bibliografia. Cartea lui Dorin Nădrău nu are bibliografie dar,

deschisă la oricare dintre capitole, te prinde în vraja verbului. Până

la urmă, o carte nu trebuie decât să-și facă auzit cântecul de sirenă,

care să-l atragă pe Ulise, cititorul pierdut pe sau între valurile filelor

parcurse.

Fără să fiu un cititor de talia semioticianului italian, cred că un autor

este citit din două considerente (lăsând deoparte, bineînțeles, pe cel

de a fi la modă sau pe val, cum se spune mai nou): atunci când el,

autorul, are ceva nou de spus, important pentru cultura universală, și

atunci când aduce la lumină trecutul, așternând pe hârtie evenimentele la care a fost martor și depănându-și

amintirile despre persoanele pe care le-a cunoscut. Dorin Nădrău, cu acest recent volum, se încadrează în

acest tipar, al cărților care, cum se spune pe aici, prin America, must be read, merită să fie citite.

Volumul incită încă de la… copertă, cum am menționat mai sus. Titlul poate părea incorect politic, într-o

vreme în care, a-i cere cuiva să citească o carte – horribile dictu – tipărită, și mai mult, a-l invita la „exerciții de

gimnastică a minții”, te face pasibil de ofensă sau, mai rău, te lipești „ca marca de scrisoare” de o etichetă la

modă: conservator, elitist, fascist. Câțiva ani în urmă, o caricatură mi-a atras atenția, puțin înțeleasă atunci.

Niște tineri, cu ochii la o carte găsită pe jos, se mirau și se întrebau: How it works? Oare cum funcționează?

Volumul este conturat în cinci secțiuni: 1. Românii în Statele Unite și Canada; 2. File din istoria, cultura și

credința românilor; 3. Portrete neretușate de artiști memorabili; 4. Recenzii și referințe critice; 5. Gânduri,

reflecții, amintiri și opinii necenzurate.

Chiar dacă am avut ocazia să citesc unele dintre eseuri, publicate anterior în varii reviste, adunate acum,

între coperțile acestui volum, am realizat că ele formează un tot unitar și dau seamă de larga respirație

intelectuală a autorului. Cele adunate în prima secțiune, ne vorbesc, de exemplu, despre emigranții români în

America până la începutul secolului al XX-lea (Primii români în America și literatura de călătorie transatlantică

pănă la 1900), despre strămoșii autorului, care s-au numărat printre acești emigranți, din generația „drumul și

mia” (Pe urmele strămoșilor mei la Ellis Island) sau despre participarea românilor din America la Unirea din

1918, așa cum este reflectată în volumul publicat recent de preotul Remus Grama, volum care dă și titlul

articolului (Românii americani și Marea Unire din 1918). Despre primul episcop al românilor din America și

Sanus Cogitandi

(Gândire sănătoasă)

Ultimele două eseuri din această secțiune, mulțumiri autorului pentru menționare în acest volum, sunt

dedicate Cenaclului „Mircea Eliade” din Colorado, pe care am onoarea să-l moderez, de mulți ani, împreună cu

Simona Sîrghie, colega mea, în mijlocul comunității de români din statul de la poalele Munților Stâncoși.

Artiști, români sau străini, sunt cei care ne sunt aduși la rampă în a treia secțiune a volumului. Fie că este

vorba de Anda Călugăreanu sau de Florian Pitiș, de Dorin Liviu Zaharia (iată un personaj care merită să fie mai

mult cunoscut; trecerea lui meteorică prin viață a atins cu aripile geniului său pe mulți), de Radu Gheorghe ori

despre Florin Piersic (articol augmentat cu o fotografie a celebrului actor, cu dedicație către autor) sau Bob

Dylan, se citește printre rânduri admirația și dragostea autorului pentru acești muritori cu har artistic, care au

făcut mult mai frumoasă viața a milioane de oameni.

despre inima spiritualității creștine în Lumea Nouă vorbesc două articole distincte („Exilat în propria țară:

Policarp Morușcă, primul episcop al românilor din America”, și respectiv „Vatra Românească la 80 de ani”)

pentru ca următoarele două articole („La Câmpul Românesc” de la Hamilton, Canada”, urmat de „Trei zile în

Mica Românie din Canada”) să descrie vizitele autorului în inima vibrantă a culturii românești pe teritoriul nordamerican, la Câmpul Românesc de la Hamilton, iar ultimul capitol din prima secțiune să fie dedicat magistrului

spiritual al acestei oaze de cultură românească, preotul poet Dumitru Ichim („Mă urmărește un gând: o

biografie Dumitru Ichim”).

A doua secțiune se așează în umbra portretelor de mari români, personalități istorice, politice sau culturale:

Regina Maria – mai româncă decât mulți români, din vremea ei sau de mai târziu, Domnița Ileana, Andrei

Mureșianu, Iosif Vulcan, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, a unor străini de seamă, care au avut legături sau

au scris despre români: Contele de Saint Aulaire, Henri Berthelot, William Culbertson, a unor evenimente

importante din istoria contemporană a României, cum ar fi Constituția din 1866 sau a unui monument istoric,

Castelul Martinuzzi, ce l-a impresionat pe autor.

Despre cărți, autori sau cenacluri literare, cititorul găsește informații folositoare în a patra parte a volumului.

Cartea soților Will și Ariel Durant, „Lecțiile istoriei” este urmată de prezentarea unei alte cărți, ce merită a fi mai

bine cunoscută, cel puținde către românii din America. Este vorba de volumul „Statele Unite ale românilor”, sub

semnătura lui Dorian Branea, actualul director ICR New York. La fel și volumul „Kogaion. Cercetari

multidisciplinare la sanctuarele dacice din Munţii Orăştiei”, al istoricului și cineastului Timotei Ursu, care vine cu

noi argumente arheologice în reactualizarea importanței centrului sacru al dacilor. Interesul pentru teritoriul

sud vestic al României, pentru Banatul de unde își trage rădăcinile Dorin Nădrău, este deplin ilustrat în eruditul

eseu dedicat unui volum despre vechiul teritoriu românesc: La centenar: Granița Banatului 1918-2018, semnat

de doi istorici redutabili: Sorin Berghian și Dinu Barbu. Tot cu pana muiată în dragoste scrie Dorin Nădrău

despre doi poeți pe care-i are aproape de inimă: Dumitru Ichim și Mircea Ștefan, respectiv despre poemele

haiku ale preotului poet din Canada și despre volumele Zero Absolut și trilogia „Dincolo de singurătate, Vinovat

de septembrie, Înțelepciunea bufonului”, ale poetului echinoxist mutat în Ohio. Și tot admirația îl împinge să

scrie frumoase pagini despre o monografie închinată unei personalități de exceptie, scriitoarea și, în același

timp, sufletul multor activități culturale româno-americane, profesor doctor Anca Sîrghie, imortalizată într-un

volum publicat de curând de către cercetatoarea Ada Stuparu.

Diversitatea temelor abordate în eseurile din ultima secțiune a volumului, arată încă o dată, dacă mai era

nevoie, interesul pluridisciplinar al autorului, cu deschideri în varii direcții culturale, însoțite de fine observații

critice sau chiar sarcastice, acolo unde își găsesc locul. Subiectele abordate, Imperiul Bizantin și Uniunea

Europeană, vizita la o bibliotecă americană sau o călătorie de o zi în Santo Domingo, reflecții pe marginea

legendei mititeilor, a șmecheriei la români sau a ștruluibatice lingvistici actuale, își găsesc locul alături de

gânduri scrise la aniversarea poetului Tristelor, la recitirea critică a gazetăriei eminesciene sau pe marginea

disperării cioraniene.

Dorin Nădrău tocmai ne-a trimis o invitație la exerciții de gimnastică a minții. R.S.V.P.

Libelli habent sua fata, cărțile își au soarta lor, spunea maurul Terentianus, două milenii în urmă. Și avea

dreptate. Depinde însă, în ce mâini ajung cărțile dar mai ales la ce minți.

Anul 16 · Nr 60

Spațiile somnului

poezia începe să scrie

cu mine însumi

lauda forţei şi

numai cuvânt

despre cum se merge

vocala inimii bate

unde visul îşi creşte

ochii îmi explodează în gerul cosmic

viaţa mi-o-ncetinează

cei mai dăruiţi pentru-o oră

genunchii

cu trupul acesta al meu

despre cum se cade

şi maiestuoase goluri neputând atinge

poate doar pentru o clipă unii

ţara nelocuită

sau poate şi mai departe

se poate spune atât de puţin

drepţii îngeri lumânări

pe tot mai nebune

între alte două vocale

de la stânga la dreapta

între aprinşii

cum mă azvârle ea-ntre roțile mişcării

dintr-un adânc obscur

trec astfel fără cuvinte

zugrăvit pe o gură

nu se mai poate muta în mine nimeni

de la dreapta la stânga

cum poezia sta şi scrie

despre cum se clătină capul

neputinţei ei laolaltă

mai strâmte-ntâmplări

pe două ciolane încrucişate

spusă de mult

Anul 16 · Nr 60

Vasile IGNA

Din cei trei

Din cei trei doar el ştie drumul

ceilalţi se obosesc de pomană, ajung

într-o margine

unde numele lor e părăsit printre

dovezi echivoce şi pedepse mărunte.

Unul e coaja, ceilalţi sunt miezul,

roza cea albă a nopţii ce vine,

vrednic de laudă e

cel ce orbecăie, cel ce rămâne

Se apropie paznicul

popasu-n Grădină e astăzi

Doar ea

întreg până la capăt.

cad, iar poamele mor îngheţate.

frunzele care de-atâta saţietate

mai scurt

ferestrele-s deschise

închizând ferestrele

străzi şi oraşe pustii

dintr-o poveste abia începută.

umbrele aşezându-se peste

de greier abia trezit

stea căzătoare

de ecoul râsului ei de demult.

e dată uitării, fără folos sunt

ci părul ei fulgerat de o

Doar ea a văzut pasărea

Acum e doar o nălucă

o oglindire a unui obraz

luminile gata aprinse.

cu mâna uscată a vântului.

şi apoi

urma fosforescentă a unui cântec

pe buza Văii e casa vameşului

Faţa-n oglindă surâde, coaja

zburând pieziş

abia ieşită din ou

Şi nici lumina nu e lumină

Este membru al Uniunii Scriitorilor și PEN club

PROZĂ: Ora morilor de vânt, proză scurtă

(1978); romanele: Andante (2006), Camera

obscură (2013), Ora închiderii (2016). În curs

de apariţie, romanul Paragina.

laureat al mai multor premii literare. În anul 2020

a fost distins cu Premiul Național Tudor

Arghezi, pentru Opera omnia.

POEZIE: Arme albe (1969), Fum și ninsoare

(1972), Provincia cărturarului (1975), Starea

de urgență (1981), Grădina oarbă (1984),

Insula verde (1986), Orbite (1989), Călăuzele

oarbe (1999), Urme și semne (2004), Lumină

neagră (2008), Animale domestice (2011),

Locuri pustii (20013), Periscop (2019). În 2020

a publicat antologia de autor Cartea din vis.

ESEURI: Naufragiu în bibliotecă (2000),

Subteranele memoriei (2001), Marx contra

Isus (2003).

CĂRȚI PENTRU COPII: Poveștile ariciului

Păpădie (1999), Pisoi mai mari, pisici mai mici

și un castel cu cinci pitici (2009)

Scurtă prezentare:

s-a născut la 4 martie 1944 în Ardusat,

Maramureș.

absolvent al Facultății de Filologie a Universității

din Cluj (1966)

După ce a fost trei ani profesor de limba română

la o școală din Câmpia Transilvaniei, a lucrat,

timp de 25 de ani, la Editura Dacia din Cluj, ca

redactor de carte, șef al secției de literatură

(1969-1990) și director (februarie 1990-

octombrie 1994).

În perioada 1994 – 2007, a fost diplomat,

însărcinat cu afaceri culturale, la Paris, Berna

și Ministerul Afacerilor Externe din București.

A debutat cu volumul Arme albe (1969) urmat de

alte douăsprezece cărți de poezie, cea mai

recentă fiind Periscop (2019)

premiul Cartea anului, acordat de A. R. I. E. L. -

Asociația Revistelor Imprimeriilor și Editurilor

Literare. )

şi apoi aşteaptă noaptea

El venise

El venise dar nu

să împodobească străzile

perforat de lăstuni

ce mai păstrează

l-au văzut

las-o să zboare pieziş

el coborâse dar

Haide, spune-i pe nume

spune-i păsării pasăre

urma paşilor ei.

el zburase dar nu

pământul se făcuse

de mai an

ocean de catran

lutul ţărm scorburos

avea decât aripi de lemn

cu clonţul de os

şi viespi de pripas

el vorbise dar

fără folos

vorbele lui erau pe dos

ca un ştergar de cânepă

ţesut pe întuneric şi ros

de blânda stea Hesperos

apoi s-a întors spre

a rămâne în locul acela

limfatic al brumei.

lucruri din preajmă

date în pârg deodată cu ochii

subsuoară

purtată-i ca orbul de mâna

Cine vede vede ceea ce vede

pursâgele trupului ei

cu o cruce de var

deodată cu iarba părului ei

abia plecase de-acolo

răsăritul plângând

Departe-aproape-i acum

a aprins flacăra când

o primăvară ce urcă odată cu Tigridia

dar el venise demult

'n zadar şi-ntr-o doară

dar nu înfloreşte ca dalia

ci dăruieşte fructe bine ascunse

cotropită de licurici

asfinţitul biciuia

de febre auguste şi albul

de aceste sărace şi efemere

prin care intră somnul

Şi dacă mai stai, cuprinde,

o rugă minoră

Acolo umbra ei se preumblă

mai jos de pădurea în care

în care viaţa e soră

cuprinde în braţe

şi urmele lui

asta ajunge.

cu moartea.

Priveşte-o în ochi şi

prin poiana pustie a zorilor

pal al Grădinii.

trunchiul stejarului pe care-l

un râu trece mai jos, tot

ai fost fericit.

se întâmplă să trăiesc şi

Episod II

la poarta din spate a casei

iepurii galbeni pe verdele

auzi-o cum bate tocmai acum

Apă, livadă, fân proaspăt cosit

cântă-i în strana pustie

pe jumătate deschisă

de explozii stelare.

pe irisul ei cu promisiuni

şi văd păianjenii coborând

Se întâmplă să trăiesc

şi aud greierii încercând

bolborosit, repetat ca

o

orizontul cu sângele meu care

ce desparte viaţa în ani şi

O, tot mai aproape aud ecoul lui

rosteşte aceleaşi cuvinte

ca o fereastră

tremurândă a înserării.

O, şi neîncrezătoare

prin care lumina aşază umbre

subţiri de funigei

Se întâmplă

ţiterele după-amiezii

ocupând casa întreagă

ea nu ştie încotro e drumul

ce duce spre casă, o, Doamne,

cât de departe-aproape e cucul

se întâmplă să trăiesc şi

moare în cântecul lui

piază cu limba tăiată.

şi mi se pare

din colţul camerei şi

că e inima ei ce acoperă

aşează-te apoi sub crengile lui (Giuseppe Leopardi)

acesta este

usucă uitarea

au ars fecioare şi ispravnici

comete nebune de august

Cu ochii deschişi

cu o carte închisă în mână.

„Questo affannoso e travagliato sonno/

memoria scoarţei.

si umbrele ei crestate-n

Dacă aşa

Che noi vita nomiam …”

Dacă aşa arată Raiul atunci

dacă aşa arată Iadul atunci

acesta este. Te furişezi pe arterele lor

şi stingi rugul pe care

cu bărbile negre

ce tresare ca o inimă

şuieră vântul şi şerpii

cu pletele pline de mărăcine.

abia repornită. Prin mijlocul ei

e noapte e dimineaţă

e aproape viaţă

dacă aşa arată Raiul atunci

dacă aşa arată Infernul

Într-un colţ se roagă un felinar

cu sticla afumată, cu facla de jar

atunci acesta este

acesta este

vino mai încet decât poţi

vino opreşte-te

De causis

soseşte cel de pe urmă.

De acolo, din spatele norilor

,

Târziu foarte târziu

Nimic nu mai scrie în Carte.

inima de sare a mării.

ori mergi mai departe.

Peste vârful munţilor

mijind cu soarele ei

de vânt se înalţă, ca

o

într-o dungă.

unde izvoarele susură ca

Apoi povesteşte.

îl întâmpina ziua

pleoapă ce face loc lacrimii.

Ca o perdea sfâşiată

rareori noapte curată.

Se îndreaptă de spate

Apoi se opreşte.

umplând cămara secretă

simte frigul în piept

mâloasă a umilinţelor

.

Pare straniu să-nveţe din nou

ceea ce ştie deja: înseamnă

că va supravieţui de

dragul unor amintiri dubioase.

Şi va vorbi despre fericire

tocmai când flacăra ei

abia mai pâlpâie

în pustiul frenetic al ierbii.

E mai bine acum

a remuşcării, fântâna

e cel de pe urmă

e dimineaţă e seară,

E un soare de iarnă afară.

La bar cu rândunele-n cuibar

Servim:

la preț fix

Bere cu spumă Vrăjitoare le proțap

și carne de țap

cu cartofi rumeni și mărar

Ochiuri de oameni

.Plăcinte cu șerpi

cu sânge

să nu uiți să pleci.

Aripi de Phoenix

Banane-n sirop

Meniu

de pitic șchiop.

furată din lună

Anul 16 · Nr 60

Oare cît de mult vrem să uităm? Ne retragem cuminţi în coşul nostru de răchită, cu ochiuri dese, împletite cu

grijă şi mărunţim realul pînă la anulare, făcînd din frică sentimentul nostru preferat.

De fapt, să vegheze, ce?! Spaimele mele care sînt mai cuminţi decît orice copil cuminte din lume?

Dar, desigur, nu asta era important, nu asta voiam să spun.

Mai departe. Mai departe, scrie-n carte. Care carte și ce scrie în ea, habar nu am și nici nu mai contează.

Să presupunem că astăzi n-ar fi duminică (duminica părîndu-mi-se cea mai neghioabă zi din săptămînă), să

zicem că mă aflu în avionul care, de acolo de sus, tocmai îmi arată cît sînt de mică şi să mai zicem – nu ne costă

nimic – că muzica infernală de pe celălalt mal ar fi încîntătoare şi disc-jockey-ul nu ar fi prea vorbăreţ, iar lumina

suficient de puternică pentru a-mi putea dezvălui gîndurile şi, desigur, să mai presupunem un lucru extrem de

important: că această noapte, la a cărei naştere tocmai am asistat, nu e înţesată cu umbre, voci, paşi, monştri

şi, mai ales, cu linişte. Desigur, la miezul ei va sosi prinţul șarmant, căruia îi pasă de imaginaţia mea şi va dori să

o vegheze.

Hai să pălăvrăgim despre nimicuri, alea de ne umplu existenţa. Cum ar fi frica. (De ce trebuie să plouă?!

Probabil că se va stinge lumina şi voi fi nevoită să vorbesc pereţilor despre cît de drepţi sînt şi ce frumos au fost

spoiţi astă vară).

Nu. Lumina nu s-a stins, dar D.J.-ul a devenit enervant. Obositor. Ce ştiu ei despre oboseală? Despre timp şi

viaţa veşnică? Ei dansează (cum s-o fi chemînd muzica sau ce o fi asta?), ori, în fine, se mişcă (“move your

ass”, zice cîntecul) şi viaţa e atît de frumoasă, viaţa asta, bineînţeles, la ce bun să se gîndească la cea veșnică,

pînă una alta flirtează cu prietenul prietenei (ce naiba! les amis de mes amis sont les amis de ştiţi voi cine), își

umplu de invidie duşmanii cu jaca de blugi pe care şi-au tras-o de la buticul din colţ şi, ce mai, o seară mişto,

cool sau poate beton şi atît. Nici măcar de cuvinte nu e nevoie, oricum ar trebui să urle ca să se audă, nu doar

fiindcă vorbesc demult limbi diferite, dar volumul difuzoarelor este atît de tare, încît… Încît, ce? Ce contează. Şi

ce voiam, de fapt, să spun!? Dar cine mai ştie? Şi dacă ştie, parcă are vreo importanţă! Ah, da! Cît de mult vrem

să uităm? (Pînă să aflăm răspunsul, uităm ce-am vrut să uităm).

Eu, de exemplu, vreau să uit că dimineaţă am stat prea mult la soare şi mi s-a cam făcut rău în barcă. Dar

deloc nu vreau să uit că am văzut nuferii galbeni. Nu ştiu dacă i-aţi privit vreodată, dar vă asigur că sînt frumoşi.

Şi galbeni. Ei bine şi ce-i cu asta?! (Ar trebui să-mi fac un carneţel în care să notez tot ce trebuie să nu uit. Sau

ce trebuie să uit. Nu m-am hotărît încă). Depeş mod – aşa se scrie, aşa se cîntă – dîndu-se la maxim

difuzoarele, proaste şi, desigur, mici, dacă stăm să ne gîndim (şi stăm) la distorsiunea care zgîrie timpanele. Şi

stăm, stăm, ce să facem altceva? Dacă ar fi doar deformarea sunetului şi încă te-ai mai obişnui cu zgomotul,

dar sînt atît de multe dedicaţii, încît din muzică nu a mai rămas decît anunţul de la început. Şi ce dacă Iulian

dedică Nicoletei această piesă, probabil frumoasă? Că altfel de ce i-ar mai dedica-o? Adică de ce „de ce"?

D'aia!

Deocamdată, mă pişcă îngrozitor ţînţarii. Și se mai declanşează brusc și alarma de la vila firmei Ampex,

Impex, Stirex, S.R.L., P.N.L., C.F.R., aşa ceva. Parcă eu ştiu?! Parcă mă priveşte pe mine ce denumire are!

Şuierături, ţiuituri şi alte sinonime. Plus lumini disperate, care se aprind şi se sting. Doar-doar or atrage atenţia

cuiva. Cui, Doamne?!, că nimeni nu trece pe acolo! Supărată pe această situaţie degradantă pentru condiţia ei

A UITA, UITARE

Dana OPRIÞÃ

SUA

de alarmă, se potoleşte singură, deranjată de propriul zgomot. Oricum, cu hărmălaia de la discoteca de pe

celălalt mal al lacului, tot nu s-ar fi sinchisit nimeni să alerge în ajutor, dacă cineva ar fi auzit-o. Poate doar eu.

Poate doar vîntul.

Negrilă, prietenul meu cu patru picioare și blana de culoarea numelui a plecat dimineaţă plin de dispreţ şi de

salam de Sibiu. Era răcit. Sper că nu a făcut febră şi zace cine ştie prin coteţul cărei căţeluşe înduioşate şi mă

va lăsa, deci, singură în această noapte. Noroc că vin gîndacii. De unde, poate ştiţi Dumneavoastră.

Se pare că Făt Frumos nu are de gînd să mai vină. Aşa e în basme, nu? Noroc că noi trăim în realitatea asta

atît de reală! Şi totuşi, nimic nu mă opreşte să sper, mai ales că ar fi fost tocmai momentul potrivit. Se cîntă un

blues şi toţi se strîng în braţe. Care cum apucă, el cu ea, ea cu el, el cu el, ea cu ei, D.J.-ul cu microfonul… Cert

este că nu se mai aude nici o dedicaţie. Sînt prea ocupaţi.

Iar eu ce făceam? Îmi aprindeam (cu greu din pricina vîntului, nu şi a ţigării) un Kent style. Tuşesc (din pricina

ţigării, nu a vîntului) şi-mi pun la loc ochelarii pe nas. Să văd că mi-e frig, că-mi ascund frica şi groaza că s-ar

putea ca ploaia să nu se mai sfîrşească niciodată, să număr cochiliile părăsite ale unor melci cam ciudaţi şi

nucile verzi, încă nedesfăcute.

O altă pagină. Pe asta cu ce s-o mai umplu?! (De parcă mă obligă cineva s-o fac? De parcă citeşte cineva?

Cineva mai citeşte altceva decît bill-urile? Bill ăsta e un scriitor foarte bun. Scrie zilnic nenumărate chitanţe, pe

care le pune frumos în plicuri şi le expediază miilor de oameni, deloc fericiţi că el le scrie atît de des). Revin. Să

mă vaiet că nu pot să sufăr fulgerele, pe care stafia apei – cred – mi le dăruieşte din plin acum, că de aia mi-am

adus aminte sau poate ar trebui să mărturisesc, din nou, că nu-mi place orezul, dar nici sarmalele nu intră în

preferinţele mele, că port 35 la pantofi şi trei numere mai mult la bluze, dar asta nu vă priveşte pe voi, ci doar pe

mine. Așa cum, acelui Mihai, care îi dedică din abundenţă piese (muzicale) prietenei lui, Raluca, îi sînt demult

cunoscute numerele de la sandalele şi fustele ei.

Şi totuşi e duminică. Să recapitulăm: nimic din ceea ce mi se întîmplă acum nu este întîmplător. Trebuia să

existe şi această noapte, să se consume aşa cum vă spun, face parte din amintirile mele – cele transcrise pe

lista albă, cu litere mici, ca stelele din Marele Trei, cocoţat în partea dreaptă, printre picături. E ca şi cum ar

ploua cu stele, căci cu soare ar fi cam greu, la ora asta tîrzie. Oricum, nu m-ar mira să fie un curcubeu pe aici pe

aproape. Mă uit cu atenţie în jur. Mai nimic. Întuneric. Ce să mai fie altceva? "I want to break free”, zic cei de la

Queen. Ploaia rămîne suspendată deasupra mea. Probabil că am febră, probabil că din pricina asta stropii se

topesc, se evaporă în jurul meu. Cu multă dragoste pentru Gabriela, din partea lui Marcel. Şi alt solo de chitară

se aude distorsionat. O altă alarmă s-a trezit din somn, deranjată şi ea de prea multul zgomot. Dedicaţie de la

Gabriela pentru prietenul ei, Marcel. Nimeni nu mai aude altceva, decît cum o sparge liber Freddie Mercury.

Săracul.

Se bate miezul nopţii! Cu zgomot de farfurii sparte şi de pahare golite pe îndelete. Am nevoie de dragostea ta.

Eşti jocul meu favorit, printre lanţurile înfăşurate în jurul bărcilor părăsite și al farurilor ce se zăresc, dincolo de

colină, ca un apus de soare. Undeva, departe de neliniştea de aici, cineva îşi îneacă sufletul în valurile călduţe

Frica s-a cuibărit în coşul ei de răchită, bine împletit, cu grijă şi ochiuri dese. Eu sînt acum frica ei. Frica lipsei

de frică. Mai bine să oferim piesa care urmează, lui Doctoru'. Simţi cum se înfiripă?

Cum să vreau eu să uit? Ce să pun deoparte pentru amintiri şi ce să arunc la gunoi? Faptul că exist ori

neghioaba asta de frică? O ţigară face bine în cazuri de-astea. Dar „tutunul cauzează grav sănătăţii”. Citesc

asta pe fiecare pachet de ţigări. De înţeles, am înţeles mult mai tîrziu, cînd m-am şi lăsat de fumat. N-am

aşteptat să-mi cauzeze grav sănătăţii.

Greieraşii greieresc, inofensivi. (De n-ar intra vreunul în casă!) Şi totul este atît de frumos, încît regret că am

la dispoziţie doar această noapte pe care să o împart cu singurătatea mea. Ne iubim atît de tare. Sincer! Avionul

care trece acum prin dreptul Carului Mare zboară – ia să vedem – spre Abu-Dhabi, să zicem. Ei, acolo, printre

abudabidezi, trebuie să fie mai frumos decît aici, pe malul lacului S. Undeva în Europa. Sau aproape de ea.

Deși…

Anul 16 · Nr 60

Noapte bună.

(1992)

încă, la ora asta tîrzie din noapte, îşi zdreleşte genunchii, cerînd o amînare, un regret, o uitare… Farurile se

apropie. Cine crede în uitare? Cine nu are amintiri pe care le dispreţuieşte şi le închide – atunci cînd se poate –

la cîteva mii de leghe sub mări (poate chiar douăzeci), punîndu-le la colţ, pe coji de nucă – nicidecum verzi, ci

tocmai bine uscate –, cine crede că destinul e lipsit de memorie, cine mai speră că trenul va sosi la timp şi va

opri în gara în care ne aşteaptă reuşitele vieţii, banii, fericirea, etc., cine mai încearcă să construiască vise cu

floricele şi avioane care ne duc la Paris, doar închizînd puţin ochii, fără să te doară nimic, fără să oboseşti

alergînd după bilet, fără să te enervezi că îţi lipsesc cîţiva lei ca să-ţi achiţi drumul, dar tu eşti demult în SaintCloud, cu focul aprins (ba nu, aia e în Bois de Boulogne şi, oricum, nu este cazul).

Ultima noapte în pielea asta ridicolă de muiere prăpăstioasă e pe sfîrşite. Salvatorul n-a mai venit

(binecuvîntată-ţi fie alegerea, probabil a crîşmei, altfel, cine ştie?, poate aş mai fi rămas să merg în două

picioare prin această lume neghioabă).

S-a întors Negrilă. Deşi şi-a primit porţia de mîncare şi de mîngîieri, totuşi îmi arată colţii. Reuşesc să scap,

furişîndu-mă-n casă. El îşi reia – slava Domnului – locul pe prag. Sper să rămînă acolo toată noaptea. Aşa neam vorbit. Contractul e foarte clar şi, pînă acum, respectat cu stricteţe de ambele părţi.

În ritmuri de cea-cea şi rumba, părăsesc definitiv terasa, îmi iau ţigările, bricheta (recuperată de pe fundul

lacului, unde, cu o graţie desăvîrşită o scăpasem), frica (deşi, cu Negrilă alături, parcă s-a mai împrăştiat, ca

stropii de ploaie sub mişcările monotone ale ştergătoarelor de parbriz) şi mă pregătesc să aştept. O nouă

melodie, o altă zi, un alt soare şi o altă viaţă. Asta de acum mă cam plictiseşte. Am stabilit să fac un mic schimb

cu Negrilă. Am unele obiecţii asupra numelui, dar cred că se poate aranja. Aşa s-a întîmplat şi rîndul trecut, cînd

cu iapa. Săraca. Jad-ul a fost cel mai simpatic, mai ales că urma după afurisita aia de poveste cu orhideea.

Şi ce spuneaţi despre uitare? Cu stimă şi respect, pentru Lavinia din Ghermăneşti. Să trăieşti!

Bagajul e pregătit. Cu sau fără amintiri liniştitoare.

ION ÞUCULESCU · TOTEM

Anul 16 · Nr 60

Marius SIMON

1. Mă înec

la umbra copacului absent.

Pseudo poeme

în râul din mine.

Nici o scăpare.

îmi țese umbra.

porumbul

3. Adorm

2. În lan,

4. Dimineața

devreme

cocoșii sparg ferestrele nopții.

5. Oră tăcută.

bunica toarce razele de lună.

6. La flacăra luminărilor

fluturii de noapte

își așteaptă cuminte sfârșitul.

12. Aveai un trup alb

niciodată văzute sau călcate.

14. Furnica

7. Cuvinte, istorii trecute.

deși, văd lucrurile și oamenii din jur

a obosit să mai cutreiere prin lume.

Cerul s-a spart.

dar, lași

9. Cred că am orbit

13. Mă târăsc pe străzi

de toți cei care mă așteaptă

8. Mă plimb

Trupuri albe, negre și miros de tămâie.

dar în oglindă

prin muzeul femeilor dezgolite.

chipul meu a dispărut.

perele uitate de Eva în Paradis.

în lumea fără timp.

pe masă au rămas

11. Am greșit cavoul.

Va trebui să uit lumina.

10. Mi-e dor

am fugit în noaptea din noi

Ecleziastic

Selecție de haiku

(poeme nepublicate)

(17 februarie 2022)

Radu ªERBAN

sfântă stare de spirit–

5. Sub Pantocrator

zidul abației vechi –

biserica pustie;

templul inimii

ruine cu iederă –

ceața plutind peste gând –

pagodă cu cinci caturi;

11. În ritmul vieții

2. Străpuns de iederi,

6. Al psalmului dom

zbor de cucuvea

sub scocul catedralei

puii de lăstun

4. Tăceri de clopot

coboară cu ninsoarea:

1. Liturgic melos –

puterea rugii

3. Buruieni în jur,

un amvon celest

cădelnițare

furnicând degetele;

clapele orgii

7. Clopote lipsă,

doar un pițigoi

8. În zori lângă lac

9. Clopotul de crin,

pe tămâia din naos –

copil în genunchi

10. Lut, râu, foc, vânt, cer –

lemnul șușotind

clopotul sună timid –

templul inimii

swallow chicks chirping

the deserted church

under the cathedral porch

the old wall of the abbey –

pierced by the ivy

prayer power

liturgical songs –

wild weeds all around it;

silent flight of owl

the big bell's silence

falling down with the snowflakes:

pulpit of sky dome

saint state of spirit

under Pantocrator dome –

swaying of censer

the dome of the psalm

tingling my fingertips;

missing tower bells

in ivy drapped church ruins –

keys of the organ

just a tit

kneeling child

pantheon of heart

morning by the lake

timidly the bell rings –

the whispering wood

heart sanctuary

land, water, fire, wind, space –

fog floating over the thoughts –

in the rhythm of life

over the incense in the nave –

a five-storied pagoda;

lily flower bell

Membru al British Haiku Society

12.Altarul cărții

cuvânt – candelă

13.Căutând nectar

în corola de clopot –

bondar rătăcit

cu licăriri divine

14.Respect cerului –

fatală-mbrățișarea

15.Mângâind cerul,

19.Polen de clopot –

18.British Library,

petala își atinge

la biserica din deal –

17.Pe clopot – bruma;

cad cu fulgii de omăt:

căprioara bea stele

razei de soare

16.Prima zi din an

din lacul sacru

senin altar de suflet –

dangătul rugăciunii

22.Cobori genunchii

dar nu atingi pământul –

sub cupola cerului –

amvon de ceruri.

vântul sorcovind.

după catapeteasmă:

mormântul de jos.

23.Tăceri de clopot

sala lecturii

21. Altarul minții

cules în suflet.

muguri – lumânări

20.Sfeșnic de stejar

British Library

un Cer magnetic.

but don't touch the ground –

falling down with the snowflakes:

pulpit of sky dome

The big bell's silence

a magnetic sky

fatal the hug

spiritual pulpit light –

caressing the sky,

the candle – word

mirrored in the sacred lake:

in the book's altar

with divine glittering

deep bow to the sky

deer drink the stars sap

at the church on the hill –

in bell's corolla

a lost bumble bee

looking for sacred nectar –

the petal will soon caress

its tomb on the earth

first day of the year

wind's best wishes

mist on the bell;

of the sunbeam

British Library

the ding-dong of a prayer

bare oak chandelier

in celestial minster –

bell pestle pollen –

collected in soul

behind iconostasis:

candle buds

altar of wisdom

British Library

Get down on your knees

reading room silence

Anul 16 · Nr 60

S.G.: Gabriela Verban este mai puțin cunoscută în

țara natală. Firesc, pentru vremurile trecute, când

scriitoarea dizidentă a pătimit în închisorile

comunista mai bine de trei ani. Plecând în Italia a

organizat și promovat o serie de scriitori de marcă

din diaspora românească. Această primă ediție a

Festivalului a dat glas unor scriitori de pretutindeni,

să-și exerseze libertatea de exprimare întru frumos

și să celebreze armonia și buna înţelegere între

toate popoarele planetei.

Reporter: Omagiind memoria scriitoarei Gabriela

Verban ați adus în atenția lumii multe din scrierile

contemporaneităţii.

Sorin Grecu: Cei doi copreşedinţi ai Festivalului,

poeta Mirela Duma (România) și poetul napolitan

Enrico del Gaudio (Italia), cărora li s-au alăturat o

seamă de importanți scriitori italieni și români au

făcut din prima ediție a Festivalului un adevărat

succes.

R.: Practic, „Festival Internazionale dei Due Mondi di

poesia e narrativa – GABRIELA VERBAN” a oferit

fiecărui participant un: „PREMIO DELLA PACE

FRAI POPULI”.

La Castellammare di Stabia, Italia:

FESTIVALULINTERNAȚIONALDE LITERATURĂ „Gabriela Verban”

Interviu cu scriitorul clujean Sorin Grecu, membru al juriului

Românii au iubit-o. Italienii au venerat-o. Așa că, firesc, „Festival internazionale dei due Mondi – Gabriela

Verban” de la sfârșitul lunii august a.c. a avut o audiență deosebită în lumea literară a peninsulei italice.

* * *

A consemnat:

Anca RĂDULESCU-BĂȚANI

Delegația scriitorilor români a cucerit și alte

numeroase premii II și III (40 la număr n.n.), fiind

prezenți în cartea coordonată de Enrico del

Gaudio.

R.: Ne puteți spune câțiva dintre românii ajunși pe

podiumul laureaților?

S.G.: La secțiunea „Poesie in lingua rumena” – Radu

Cristian Constantin (Actorii); Coppa Premio de la

Giuria – Cezar Florin Cabica (Passe-partout);

Medaglia simil oro – Migliore Metrica – Felix

Marțian (Sonet pacifist); La „Racconti in lingua

rumena: Georgeta Rada (Casa); Medaglia simil oro

Migliore Soggetto – Radu Vida (Sensei); Premio

della Giuria – Marius Balo (Revelația din pușcăria

chinezească); Premio Citta di Castellammare sulla

Pace tra i Populi – Valeria Bilț (Ultima oră); Premiul

pentru „Haiku in lingua rumena” a fost acordat lui

Cezar Florin Cabica, Premio della Giuria lui Mihai

Moldovan, Premio della Presidente Mirela Duma

pentru Bishnu Prasad, iar Premio del Presidente

Enrico del Gaudio – Licia Cezara.

S.G. Este și motto-ul sub care s-a desfășurat

concursul. Iar conferințele prof.univ. dr. Ioan Chirilă

de la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca

și scriitorul și jurnalistul Valeriu Barbu, președintele

Cenaclului de la Roma au potențat valoarea

literelor românești și italiene în concernul mondial

al literaturii contemporane. Din cei peste 600 de

participanți, scriitori din Franța, America, Ungaria,

Argentina, Canada, România, Italia, ș.a. au fost

aleși câștigătorii, iar rezultatele s-au concretizat

într-un frumos volum (335 de pagini), editat cu

generozitate de „Oceano Edizioni – Collona

Editoriale SENECA”.

Ediția din 2023 a Festivalului Internațional de

Literatură „Gabriela Verban” se va organiza în România,

județele Cluj și Maramureș.

FESTIVALUL INTERNAÞIONAL DE LITERATURÃ „GABRIELA VERBAN”

DELEGAÞIA ROMÂNÃ LA FESTIVAL

Anul 16 · Nr 60

Strawberries, cherries and an angel's kiss in spring

My summer wine is really made from all these things

(Lee Hazlewood, 1967)

„Nu pot să mă dau la ea. Diferența de vârstă e ca de la cer la pământ. Și cu toate astea n-am mai întâlnit o

ființă atât de diafană și, totuși, atât de puternică”, gândi Sensei Dinache. „Aș pierde, cadă aș avea, oareșce

pinteni de argint pentru ea”.

„Numai când îl privesc pe tata simt ceea ce simt acum. Dar cu el m-am obișnuit de când lumea”, spuse în

gând Amalia.

N-a fost iubire ca între tată și fiică. Ci o încrâncenare pentru a ști mai multe din tainele japonezilor cantonați

la Kodokan, și o cursă pentru medalii, legate cu centuri tot mai întunecate. Simplu. Fără procedee de sacrificiu.

Doar cu minte și trupul subjugat de dorința de a fi mai bun. Cel mai bun!

Dinache întră în holul întunecat.

Furia din ochii instructorului opri avalanșa de cuvinte, rostite, altfel, de un glas dulce, ca mierea din fagurele

toamnei.

– Judo nu înseamnă bătaie, spuse mai apăsat decât ar fi vrut.

– Am venit să mă bat. Să învăț, mai bine spus, să…

– E doar spiritul care învinge. Și-l înalță pe adversar la superbul grad de competitor. Egal cu sine însuși. Vrei

bătaie? Hai afară! spune un vechi îndemn golănesc. Pe stradă, la box, la ketch. Afară, printre semeni, uitați tot

ceea ce facem aici. Și, umil, încerci să-i areți că ura și folosirea forței nu are nici o valoare. Omul trebuie să se

ridice deasupra acestor sentimente venite de undeva din negurile timpului. Să uite. Și să se bucure de

4) frumusețea a tot ceea ce este și nu este.Nu aici, însă, nu în sala lui jihan Jigoro Kano . În chimonoul alb ca

maestrul maeștrilor! Aici „te bați” cu eul tău. Să-ți dovedești că cel mai adesea trestia e mai tare decât pumnul.

Nu-l interesau succesele pentru că se bucurau copiii, părinții și, mai ales, conducerea clubului. Nu-l interesa

nici boala de care a fost diagnosticat. Totul era pentru el. Doar pentru el.

În inima Amaliei clincăni un clopoțel de argint.

Locul acela îngust, unde se schimba „trupa” era prost luminat. În semiîntunericul de aici zări însă o făptură

gingașă. Păr lung, blond, ochi mari, de un albastru sidefiu, picioare lungi, ce se înfigeau temeinic „în solul

patriei”.

Era un fel de egoism copilăresc.

Apoi, mai calm, pentru că reuși să se oglindească în lacul ochilor ei fără fund:

Numai că, zice-se, lumina n-are umbră, așa că a venit și ziua când porțile Clinicii III s-au închis, ascunzând

după un separeu trupul trudit al chinuitului antrenor de judo. Nimeni nu avea voie să-l viziteze. Dar când

– Tu?

2) Îi plăcea mirosul acesta combinat ce venea din sala de antrenament – tatami , chimonouri, trupuri. La

muncă! Salutul acela, mai mult ca o formă de respect atât pentru practicanţi, cât și pentru sensei, încălzire

3) generală, lupta în picioare și cea de la sol, randori … Multă muncă pentru rezultate la concursuri. Pentru sine.

Instructorul de judo se mândrea și că a fost campion republican „la 66 kg.”, și că a bătut Europa

„ciomăgindu-i” pe unii dintre cei mai buni judoka de pe continent, și că progeniturile lui – toți trei – l-au urmat pe

tatami. Arunca, din când în când, câte o privire și la vitrina cu trofee, dar se bucura și de rezultatele de excepție

ale celui mai mare dintre flăcăii lui, demn urmaș, credea el, întru tehnici de sacrificiu, atât de dragi lui, când se

afla în focul luptei pe saltea. Nimic însă nu-l fericea mai tare decât „o centura tot mai colorată, în drum spre

negru cu 9 dan”, cupele de sfârșit de an ale învățăceilor sau diplomele cu scris caligrafic ale entităților sportive

„de sus”.

1) Sensei

Radu VIDA

trace kinezie de „Missa Solemnis”

în Capela sixtină coruri nevăzute:

„Fammi adormire

împotriva firii din întuneric

Înainte însă, de sărutul îngerului

inima a hotărât să execute

genele nopţii – tatami uriaș –

peste sodomuri albe, peste suferinţe

Numai că uke – soarta îndărătnică –

Primarul din Carini era de o veselie molipsitoare, nuntașii stânjeniți pentru că aflaseră întâmplător că

cererea mirelui a fost acceptată „din prima”, iar Amalia privea la albul rochiei semănând acum cu umbra

fâlfâindă a unui cortegiu funerar din altă parte a lumii. De la centura albă la cea neagră și, mai apoi, la cea roșie

e cale lungă. „Ca din Câmpia până în Sicilia”, zise. Muncă, sudoare, muncă și iarăși sudoare, pe urmă lumină,

7) și dragoste, și bucurie… Conștientiza exact că nu se va mai întoarce niciodată în Dojo .

soarele, asemenea centurilor mai marilor judoka din lume, când soarele, zic, se ridică pentru ultima oară peste

pervazul alb precum chimonourile din bobițe de orez pe care le-a iubit atât de mult, boarea de afară a adus cu el

bilețel de adio:

5) un ultim Kata-Guruma elegant,

La plecarea lui Sen-sei

crengile de cireș ostenite închid

se nasc imense lumânări

Abbraciato un poco con te”.

6) urmat fulgerător de un Ura Nage hotărâtor.

învălmășeală de sutemi-waza

prăvălește bolțile din dojo

* * *

Casetofonul scârțâi de vreo două ori și vocea lui Nancy Sinatra umplu sala de dans: “Strawberries, cherries

and an angel's kiss in spring / My summer wine is really made from all these things / Take off your silver spurs

and help me pass the time/ And I will give to you summer wine”.

Sala de nunți.

8) În legănatul dansului, Amalia avea impresia că, undeva în Hikawa-masu , Jigoro Kano zâmbește din

eternitate.

– Festival Internazionale dei due Mondi – Gabriela Verban”,

Ed. I, august, 2022, Castellamare, Italia. (

„Medaglia simil oro Migliore Suggetto (Medalia pentru cel mai bun subiect)

a Festivalului Internațional de literatură „Gabriela Verban”)

* * *

Mi-ar place, zise răsuflarea, mi-ar place ca Italia să fie mai aproape. Nu de suflet, ci, așa, geografic. Aș

putea, ca sensei, să merg la nunta aia și să-i spun. Evident că n-ar avea nici o importanță. Eu – sfârșitul, ea –

începutul. Dar ar putea afla ce și cum. Cât de greu e, spre exemplu, să canalizezi forța în dragoste. Lupta în

serenitate. Ucigania în floare de cireș. Numai așa, unul mic și sfrijit poate să-l învingă pe unul mare și puternic.

În acel gentle or yiedling way, despre care vorbesc toți marii judoka ai lumii.

(text premiat la secțiunea La „Racconti in lingua rumena”,

6) aruncarea inversă

8) locul nașterii lui Jigoro Kano

4) fondatorul judo-ului modern

2) suprafață de luptă

3) acțiuni cu intensitate redusă

7) sala de antrenament

1) Învățător, îndrumător

5) roata peste umăr

Anul 16 · Nr 60

Italia

Mirela DUMA

*

emoția divină în

sfârșit de vară –

flori de mușcată –

*

zbor de cocori –

câmpul luminat de

Haiku

stea căzătoare –

sfârșit de toamnă –

Ave Maria

amândoi cuprinși de

pe cărări amintirea

orice lucrare

pașilor tăi

câteva flori

*

*

*

bunicul cântă blând

mână în mână –

o emoție

lumina zilei –

în goblenul bunicii

toate culorile

*

unduindu-se-n vânt

*

flori de cicoare –

Din volumul „Lumini din amurg”

Editura DOTA, Cluj 2022

în privirile tale

voalul miresei

singurătatea

Pentru mine a scrie haiku, este o întoarcere la

sacra identitate, o mare responsabilitate dată de

Dumnezeu, căruia doar îi sunt răspunzătoare

pentru ceea ce scriu. Prin acest dar și har oferit

mie, cu fiecare haiku scris, inima mea cuprinde

întreaga lume – de la Facere la ultimul meu ceas

petrecut pe acest pământ, încercând prin tot ce

fac, să calc pe urmele sfinților, ei înșiși autori de

poezie, urmându-le credința.

Născută în 1963 la Bistrița (Chiochiș), membră

a Cenaclului „George Coșbuc” Bistrița din anul

1980, rezidentă în Italia, consultant onorific al

editurii CentoVerba Italia, studii zootehnice și

socio-umane, autoare a patru volume personale

de poezie (două de haiku, în România și Italia,

unul în pregătire în Japonia) și peste zece volume

colective publicate în Italia, Japonia, USA, Franța,

România. În anul 2019 și 2020 am fost desemnată

haijina nr. 1 în Italia, de asemenea printre primii 90

ai lumii, iar anul 2021 mi-a adus mari satisfacții

literare, materializate în: Diploma de Onoare –

PRIX DE LA FRANCOPHONIE – oferită de

Asociația Europeană de Poezie, în urma

concursului organizat de UNICEF (director Joel

Conte), prezența în antologia de haiku pentru

copii, „1 Iunie”, coordonată de Maria Oprea și

Andreea Maftei, prezența în importante publicații

de haiku din Italia, pregătite de Eufemia Griffo și

Kyoko Bengala și locul II la Concursul

International „Jurnalul israelian” nr.63 din 2021,

organizat de Adrian Grauenfels. Totodată, public

în numeroase țări: de la Italia, Africa de Sud, SUA

și până la India, Tibet sau Maroc…

MINE MIKOZE, Președinta Societății de Haiku

din Japonia, despre opera poetică a Mirelei Duma:

„Haiku-ul Mirelei este foarte frumos, este simplu și

cu unul dintre cele mai profunde mesaje care se

pot scrie. El poate să fie un exemplu pentru haikuul japonez și pentru oricine scrie haiku în 17

silabe.”

Mâna albă a

gheișei gingaș atinge

floarea de lotus

ștergare de borangic

Zbor, nu aripă,

Glas la ceruri înălțat,

Speranța țese

Mătase fină

Rugă fierbinte

Dans de călușari –

sunet de clopoței în

pe pervaz străluce, far

Reci frici se preling

sufletului trist

stânei sub stele

coamele valurilor

Luna dezmiardă

din spatele măștilor

curg anxietăți

spre timpi ferice

ritmuri alerte

Câine ciobănesc

tulbură liniștile

(poezii premiate in decembrie la Concursul international

de Haiku, organizat de Jurnal Israelian)

Dulce gutuie

în pacea nopții

turma păstorește, stâlp

Gânduri răzlețe

Milena MUNTEANU

Canada

Anul 16 · Nr 60

Cum Nina Cassian a scris multe cărți pentru copii, care, cu siguranță, vă vor bucura să le citiți, am selectat și

câteva poeme în limba română, pentru a vă familiariza cu ele.

Dragi copii, e vremea să învățați o nouă limbă străină. Nina Cassian, poetă, eseistă, traducătoare și

compozitoare, unul dintre creatorii valoroși ai literaturii române, a născocit această formă de expresie artistică

despre care vorbesc. Așadar, vă invit să cunoașteți limba spargă. E drept că, din punct de vedere lingvistic nu

este o limbă în adevăratul sens al cuvântului, deci nu are reguli proprii prin care se definește, ci este limba

română în care o parte din substantive, verbe și adjective sunt înlocuite de cuvinte inventate de poetă. O

invitație la a descoperi poezia într-un alt fel sau, mai degrabă, a înțelege că în lumea ei, totul este posibil.

D.O.

unde ţi-e corinul ult?

De-atâta şampă arbazină.

Neînstrufat şi cam sugic,

Tot mitigând, cărbosul fic

Se rumestise cu brezină.

Rondel

În fine, zborul de vremină

Printre volinci şi poroşic,

Şi hurbălea ca un sfiric

Făligată foarte mult.

Tot mitigând, cărbosul fic

Tot mitigând, cărbosul fic

S-ar fi crâmbat, dar nu cu blină.

Se rumestise cu brezină.

Plăvea în grabă şi ţârchic.

Lane, lane, gors de bendă,

Se-morbobozase în ceplină

chilnicul arlise: „Gra!”

surf pe care l-a ţonit.

din căţie şi vlara.

Vâricând pe Chilnic Margă,

Jos, sub magăre, -i vereagul

S-a plevins cu spină ţargă

Făligată-i craia vendă.

Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

Gorsul îşi astrige dagul,

Poezie în limba spargă

Acţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac,

Dar zumbăreala ghioală, încă trează,

Acropoţit aproape, în cordac:

Baladă

În câmpul ce iţea de buturează,

Ce pisindreaua mea de brutuşlează,

Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,

Mi-ai bosfroholojit stroholojina!

Morala: în lanţuri apa să se tragă!

neurcit, nemirunit.

Sonet

Au înmorit drumatice miloave

Atâtea alne strămătând, estrave…

Nicicând gulniul arfic, bunuraşi,

Era, pe când cu veli şi alibave

,

cozimiream pe-o şaită de gopaşi.

cu care golful feric m-a clăuns

şi zura-i nedă, mult elenteena…

Îmi zurnuie, sub noafe, melidena

Dar azi mai turmărie-mi pare stena

Doar vit şi astrichie-n telehuns.

Şi linful zurnuie, răuns, prăuns…

În țara lui Mură-n Gură,

n-a tofărit atâtea nerucoave. Totu-mi este pe măsură.

În țara lui Mură-n Gură

sub rocul catinat de nituraşi.

Când mă scol de dimineaţă,

Atâţia venizei de bori mărgaşi…

Nu la șapte, ci la zece, Vine-o tavă cu dulceață

Și-un pahar cu apă rece.

Ia-mă! Bea-mă!

Nu-i deloc așa ușor!

Uite-așa, culcat în pat!

Iar acum, prosopul cel pufos

Dar e timpul să fac baie!

Dacă mă ajuți un pic!

Se înclină, moale, până jos

Şi dulceața zice: ia-mă!

Ușor de zis!

Şi paharul zice: bea-mă!

Însă gura s-o deschizi,

– Nu, vai de mine, nu se poate!

Afară-i frig, în pat e cald

La urma urmei, nu mă scald!

Lingurița, grijulie,

– Eu să vă frec aș vrea, pe spate

Apa intră în odaie

Cu volanele-i albastre.

Cum pot să ies din plapumă?

– Ajutor! Ajutor!

În țara lui Mură-n Gură,

Cum doriți să fiți lăut?

Ei, așa mai merge, zic,

– Cum doriți să fiți spălat?

Uite-așa, în așternut!

Îmi deschide gura mie.

Întreabă-te și întreabă-mă

– Ne-adresăm domniei voastre!

N-am chef să am memorie!

Cârnăciori și ciulama,

Și m-așează după plac,

Stau şi moțăi în hamac,

Ele singure se fac.

Eu de fleacuri nu am vreme!

În ce an, și-n care loc!

Și-ăsta-s eu: burduf de lene.

Nu-i nimic, o macara, iată că pe sus mă ia

Eu să-nvăț nu am timp deloc!

Lecţiile stau pe masă,

– Dragă aritmetică, nu ştiu ce te-mpiedică

Exercițiile mele! Vezi că eu n-am timp de ele!

S-a făcut! Poftiți încoa'!

Sărmăluțe-n foi de viță,

Huța-huța, ce să zic,

Asta-i Sanda-somn în gene Tot ce vrei și tot ce ai vrea!

Ține minte tu mai bine,

Nu fi, zău, nesuferită!

Obosesc îngrozitor!

Draga mea gramatică,

Dar de lecții nici nu-mi pasă.

Nu fi antipatică!

Și îndată-ți pică-n ea,

Și transcrie într-o clipită

Supă caldă, tocăniță,

Cozonac, compot, halviță

Murături et cetera.

Colo-n umbră-ntr-un hamac.

Să rezolvi vreo trei probleme!

Bine-i când nu faci nimic.

Hai, draga mea istorie,

Am mâncat, de m-am umflat!

Cine s-a luptat cu cine,

În țara lui Mură-n Gură, Vreţi să vi-i prezint cumva?

Ăsta-i Puiu-prinde-muște,

Am prieteni pe măsură!

Asta-i Lica-vreau-galuște.

Ăsta-i Miță-strâmba-nas

Ăsta-i Duță-mielul-gras Toată-toată ziulica,

Că ceva mă-mbie parcă

Și mă trage la culcare.

Și programul se încarcă.

Ah! Îmi este somn de pic!

Astfel, nu e de mirare,

Și-apoi, prea mult am vorbit cu voi!

Când vorbesc mai multișor

Ați văzut? Nu fac nimica.

Caști o gură cât o șură,

Anul 16 · Nr 60

Umbreluțele de puf

Când suflăm, sar în văzduh

Neted, gol, ca fluierul.

De la leagăn pân la școală.

Tremurător,

Să nu știu ce este frica,

M-a crescut mama în poală

Pentru că tu m-ai crescut!

Fruct ușor,

Să zic mama, să zâmbesc.

M-a-nvățat să nu mint,

Păpădie,

Mi-a vegheat somnul și gândul.

Zile-ntregi și nopți de-a rândul

Și-ți rămâne lujerul

M-a-nvățat să gânguresc,

Străvezie,

M-a-nvățat apoi prin casă

Toate m-a-nvățat mămica.

Mamă bună, mama dragă,

M-a-nvățat să nu m-alint

Mama

Primii pași până la masă.

Te-oi iubi o viață-ntreagă

Pentru tot ce ai făcut,

În țara lui Mură-n Gură

Somnul repede te fură!

Nici n-ai timp să spui la lună

… Noapte bună!…

Păpădia

Și nu avea niciun prieten.

trăia o domniță, cu nasul în carte.

Cu nasul în carte

Că soarele-i O și luna e C,

Cândva, într-o țară de foarte departe,

Și câte-un mierloi zicea:

Domnița, cu nasul în carte întruna,

– Hai cu noi în blânda pădure de cetini!

Nimic nu vede, n-auzea ce se întâmplă,

citea fără preget cu un deget la tâmplă.

Domnița tăcea, țâfnoasă și rea,

Treceau anotimpuri cu soare și ploaie,

Cu ierburi și flori, cu ninsori și pâraie.

Uita cum e soarele, roua și luna.

bogată e viața cea vie.

Și n-avu-ncotro uita cum și ce

Domnița mândră era ca păunul:

Și, nepăsătoare, cu nasul în carte,

de tot ce e-n jur era foarte departe.

Venea câte-un miel, intra în castel, zicând:

– Hai, domniță, la stână,

și vezi ciobănaşi, și urdă, și caș

– Mai lasă-mă, zău, cu prostiile tale

La stână-oi veni când găsi-voi cu cale

(Asemeni ciudate făpturi, mi se pare,

în clasă la voi se numesc __________)

și cea mai gustoasă smântână!

atâta apucase să știe.

Acum nu-mi pasă de oameni și miei.

Știu una și bună: să iau premiu-ntâi!

– Mai multe ca mine nu știe niciunul!

60

S-a constituit ca formație de studenți și școlari în anul 1962, la Timișoara, în vara acelui an câștigând locul 2 la

Festivalului național al școlilor din țară. Curând, tânăra formație își dă numele de „Sfinții”, în ciuda faptului că

membrii săi erau vădit nonconformiști și cântă timp de un an la cantina Facultății de mecanică. Curând,

formația este interzisă din cauza influențelor occidentale adoptate, atât în repertoriu, cât și în ținuta

vestimentară și capilară, reproșându-i-se și numele „Sfinții” care friza propagarea misticismului. Ca urmare,

trupa se rebotează în „Phoenix”, considerând acest demers ca o renaștere din propria-i cenușă. Eram

nonconformiști, frumoși, cu barbă, cu plete, îmbrăcați după ultima mod din Vest. Fix cum nu aveai voie să fii în

comunism. Muzica practicată era cea a formațiilor de „invazie britanică” a acelor ani, „The Beatles” și The

Rolling Stones”, inițial imitate, aportul componistic al muzicienilor proprii fiind redus, utilizându-se versuri

„cover” ale unor piese aparținând band-urilor vestice menționate.

Aniversarea formației, una dintre cele mai iubite în România, este un binemeritat și emoționant prilej de a

parcurge un sumar periplu prin fascinanta istorie a Phoenix-ului pe parcursul celor șase decenii. Cronologia

traseului merită cred pigmentată, în cele ce urmează, cu succinte citate din aprecierile de un farmec personal

inimitabil ale celui care s-a identificat de la 15 ani cu legendara trupă, Nicu Covaci.

Sunt cuvintele liderului incontestabil al celei mai longevive formații din rockul românesc, într-un interviu dat la

19 aprilie 2022, zi în care a împlinit 75 de ani. Anunțul a produs o nespusă bucurie fanilor de toate vârstele din

România. Nicu Covaci pregătește un turneu Phoenix 60 care se va desfășura în perioada septembrie –

octombrie 2022, incluzând patru concerte pe stadioane în orașele Timișoara, București, Cluj și Brașov.

Phoenix a fost singura trupă românească de rock care a cântat de-a lungul anilor pe stadioane, organizatorii

dorind să readucă acest lucru în memorie și sperând ca turneul să fie apreciat ca „evenimentul anului”.

Între 1965-1967, Phoenix cântă de trei ori pe săptămână la un club muncitoresc dobândind o mare

popularitate și rutină. Apar primele compoziții proprii, au loc înregistrări în studiourile de radio local și național,

precum și primele deplasări și concerte în țară. Un moment deosebit de important l-a reprezentat participarea

în 1968 la Festivalul național studențesc de la Iași, la care, reprezentând centrul studențesc Timișoara, a

câștigat „Marele premiu al festivalului”, acest fapt însemnând începutul unei noi etape în evoluția formației. Se

înregistrează primul disc la Casa de discuri Electrecord, intitulat „Vremuri”, incluzând două compoziții proprii și

două piese străine. Trupa apare pentru prima oară la televiziune (cu părul legat la spate și filmări doar frontale).

Cântecele interpretate de Phoenix se difuzeazăă zilnic la posturile locale și naționale de radio, iar formația

participă cu mare succes la turnee organizate de Agenția Română de Impresariat Artistic (ARIA). Anul 1969

marchează apariția celui de-al doilea disc, „Floarea stâncilor”, conținând patru compoziții proprii, precum și

participarea la Festivalul național studențesc de la București unde prezintă o operă rock pentru care primește

„Premiul pentru creativitate și originalitate”. Urmează o scurtă perioadă în care formația cântă mai multe piese

de blues rock, cu texte în limba engleză. Timișoara, grație multiculturalismului ei, trăia în acele vremuri mai

liber, mai deschis. Erau prezente anumite influențe nealterate de comunism care, până la urmă, au generat o

stare de revoltă, de opoziție pentru sistemul represiv în care ne duceam viața. Am simțit asta cântând,

oamenilor le plăcea ce ascultau. Practic, se eliberau de frustrări.

Vreau să fac un pod în timp. Un concert imens, de câteva ore. Începem cu Moni Bordeianu, cântăm anii '60.

Pe urmă, anii '70, vin Țăndărică, Baniciu, Kappl. Avem și anii '80, dincolo am cântat și în limba engleză. Vom

cânta și simfonic. Pe urmă, vine trupa nouă, această trupă extraordinară, să cucerească publicul. În final,

bătrânii și tinerii se vor îmbrățișa. Vreau să vadă lumea că suntem uniți, să nu se încheie povestea cu niște

impresii negative.

Directivele lui Ceaușescu din vara anului 1971, întors foarte impresionat dintr-o vizită în Coreea, trasate la o

conferință la Mamaia privind creația artistică în România, pun în mare impas multe formații cu repertoriu de tip

Un eveniment aniversar fabulos • Phoenix din nou împreunã

Dorin NÃDRÃU

SUA

La sfârșitul anilor '70, Nicu Covaci își face o altă formație, alcătuită din membri de diferite naționalități cu care

scoate în 1981 LP-ul „Transylvania Phoenix”. În 1983, Covaci cântă în duet cu Dzidek Marcinkiewicz, iar în

1986, împreună cu Erland Krauser, lucrează la punerea în scenă a operetei lui Loyd Weber „Evita”, la teatrul din

Osnabruck și după succesul înregistrat, teatrul îl solicită să colaboreze la punerea în scenă a operei „Jesus

Christ Superstar”, conlucrare care este încununată, de asemenea, cu un imens succes. Tot la mijlocul anilor

Perioada etno-rock (1971-1977) înseamnă, pentru început, primul LP, scos după o muncă de trei sferturi de

an de documentare asiduuă a datinilor și obiceiurilor păgâne, intitulat „Cei ce ne-au dat nume”, cuprinzând un

ciclu al anotimpurilor cu piese prelucrate, dar și compoziții originale inspirate din acest folclor, disc care s-a

vândut în câteva sute de mii de exemplare. Colaborarea cu unii dintre cei mai buni poeți ai momentului, conferă

o apreciată calitate textelor, generând inconfundabile compoziții. În 1972 Phoenix scoate discul „Mugur de

fluier”, an în iarna căruia membrii formației se retrag în munți unde rămâne timp de trei luni, răstimp în care este

concepută opera rock „Cantafabule”, inspirată din semnificația mitologică a animalelor din fabule și legende.

Discul dublu LP, care s-a vândut la început în 500.000 de exemplare, este considerat cea mai complexă

producție a trupei. În anul 1974 a avut loc un mare concert la Sarmisegetuza, unde formația a cântat

acompaniată de Dubașii din Brănești. Concertul a fost filmat de televiziunea română, fiind apoi cenzurat, iar

apariția trupei pe ecran a fost interzisă. Anul 1975 a reprezentat o experiență tristă: Nicu Covaci a fost interogat

timp de două săptamâni, zi de zi, de poliție, în baza unor acuzații false. În anul următor, 1976, Covaci, după ce

renunță la cetățenia română, se căsătorește cu o cetățeană olandeză și se stabilește la Amsterdam. În 1977,

se întoarce în țară și își scoate instalația de sunet, în boxele Marshall, cu difuzoarele scoase, fiind ascunși

membrii formației. Camionul părăsește România în noaptea de 1 spre 2 iunie, prin vama de la Porțile de Fier,

după percheziționarea sa de către grăniceri. După cum povestește liderul formației, vigilența grănicerilor vecini

a fost „adormită” cu pachete cu bani și discuri cu muzică. Am parcat în „Țara nimănui” cu spatele camionului

spre o pădure. Am stat vreo treizeci de ore în vama aceea, iar cei dinăuntru, în pantaloni scurți și tricou,

înghețau de frig. La lăsarea serii i-am scos afară din camion și, prin pădure, au plecat spre Austria. A doua zi

dimineața a venit și omul cu banii, garanția pentru scule, iar dimineața eram în Austria. Băieții mă așteptau

acolo, în primul han, și glumeau pe seama mea că am întârziat. Eram deja liberi. După o frumoasă reușită de

început în Germania, unde formația s-a stabilit, trupa se dizolvă, membrii săi căutând fiecare un succes

personal.

occidental, nu însă și pe liderul Nicu Covaci care, cu toată opoziția membrilor formației, schimbă radical stilul și

realizează pentru întâia oară în muzica românească o sinteză organică surprinzătoare a muzicii străvechi, de

datini și ritualuri precreștine cu instrumentațiile moderne specifice muzicii rock. Răspunsul autorităților a

însemnat cenzurarea producțiilor Phoenix, în perioada 1971-1976, toate toate discurile scoase fiind supuse la

scurtări și trunchieri dure, ceea ce a rămas fiind însă suficient să probeze și să creeze o nouă mișcare în

muzică. Piesa „Meșterul Manole” și alte două cântece sunt exemple concludente și formația înregistrează un

maxi-single cu același titlu. Phoenix participă bucurându-se de un real succes la două festivaluri internaționale

de amploare: „Bratislawska Lyra”, Cehoslovacia și „Festivalul internațional Sopot”, Polonia.

Anul 16 · Nr 60

Prima (re)întâlnire cu publicul român s-a petrecut în mai 1990, după o absență de 13 ani, la festivalul de la

Palatul Copiilor din București, unde Covaci cântă doar împreună cu Mircea Baniciu câteva piese vechi. Este

surprinzător faptul că, tot publicul, format din tineri dintre care mulți erau născuți după ce formația a părăsit țara,

cântă împreună cu cei doi, cunoscând textele melodiilor cuvânt cu cuvânt. În același an, Phoenix cântă la Paris

și pregătește primul turneu în Romnia în componența anilor '70.

Anul 2014 este anul unei masive schimbări de componență, dar și de muzică nouă. În luna mai apare maxisingle-ul „Asgard”, incluzând piesa cu același nume, precum și cântecele „Vino, Țepeș!”, „Nevermind” și

„Nunta”. Noul album „Vino, Țepeș!” este lansat în cadrul unui concert la Palatul Național al Copiilor. Se mai

cuvine remarcat că, odată cu acest album, au apărut pe piață două interesante volume semnate de Nicu

Covaci vizând istoria trupei: „Phoenix: Însă eu, o pasăre...” (o reeditare a cărții „Phoenix, însă eu...”, publicată

în 1994) care prezintă evoluția grupului de la înființare până la plecarea clandestină din țară în 1977 și

„Phoenix: Giudecata înțelepților” care relatează povestea formației Phoenix de după 1977.

'80, apar două single-uri, „Ballade for you / The Lark” (1987) și Tuareg / Mr. G's promises” (1988). În 1988,

formația se reunește în jurul lui Covaci și dă câteva concerte în Germania. În decembrie 1989 are loc concertul

de la Hyde Park din Osnabruck, dedicat revoluției din România.

Gestul surprinzătoarei reuniri al liderului trupei tinde să demonstreze odată în plus că Nicu Covaci este la fel

de hotărât să păstreze numele Phoenix la nivelul legendei. Fără îndoială, evenimentul, cu adevărat fabulos, va

bucura întreaga suflare a fanilor rockului românesc, ținând cont și de uluitorul traseu stilistic al formației

străbătând un itinerar impunător în cele șase decenii de viață: beat, rock psihadelic, hard rock, rock progresiv,

blues rock, folk metal, etno rock.

Începând cu anul 1991, Phoenix concertează în România, dar și în alte țări din Europa. Trebuie amintită

apariția în 1992 a unui disc de înaltă ținută artistică, cu concursul Grupului „Song” și a Orchestrei simfonice a

Radioului București, cu titlul „Symphoenix”. Ulterior, apar CD-urile „Cantafabule” (1993), „Vremuri – Anii 60”,

„Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fuier”, „Aniversare 35”. În anul 1998 se desfășoară cel mai mare turneu

Phoenix în cele mai mari orașe ale țării, „Cantafabule”, cu impresionante proiecții de film și video și costumații,

susținute de o performantă instalație de sunet și lumină. 1999 marchează înregistrarea unui maxi CD cu trei

piese, „Ora – Hora”, precum și un turneu în Germania și România în componența noii formații. Urmează în

2000 noul disc „La umbra marelui urs”, în 2005 lansarea albumului „Baba Novak” printr-un concert la Sala

Palatului, iar la 1 noiembrie 2008, la clubul „Silver Church” din București concertul de lansare a albumului de

creație „Back to the Future...” .

Anul 16 · Nr 60

O trezi soneria stridentă a telefonului. Se ridică speriată din pat. Cine Doamne, sună la ora asta? E

abia…Privirea îi alunecă spre ceasul de pe noptieră. Vai ce târziu este. Și mai am atâtea de făcut înainte de

plecare. Ridică telefonul.O voce străină.

Pentru cei care nu au limite, nu există obstacole.

– Ce? Nu se poate. Nu-i adevărat.

Iși făcu o cafea și luă tableta, deschise ziarul local și incepu să-l citească, să-i treacă timpul mai ușor. Pe

prima pagină, era știrea zilei. Mâna, sleită dintr-o dată de putere, îi căzu neputincioasă în jos, scăpând tableta

pe covor. Rămase împietrită, cu sufletul golit și fața-i albă fără nicio urmă de viață. Începu să tremure. Să

plângă. La început a jale apoi mai tare, a disperare, scoțând între hohote, gemete de animal rănit de moarte, în

agonie.

La fel și mecanicul de locomotivă. Zicea că s-a trezit pe neașteptate cu mașina în față. A frânat de a ieșit

scântei din șine, dar deageaba.

*

Vorba s-a răspândit în sat, ca focul în paile uscate. S-a adunat lumea. Victima era cunoscută. Mărtorii

accidentului povesteau celor ce ajunseseră mai târziu că auziseră polițiștii spunând cum că tânărul conducea

cu viteză, cum că soarele îi bătea în față și probabil nu a văzut semnalele luminoase și cum că radioul încă

mergea tarem așa că omul nu auzise nici semnalele acustice ale locomotivei.

I se făcu rău. Ameți și căzu pe podea scăpând receptorul din mână.

Puse hotărâtă mâna pe celular. Se înțeleseseră să nu se sune azi, să își lase timp fiecare să discute cu

familia. Asta în cazul lui. Că ea nu avea cu cine. Era orfană. Nu avea pe nimeni apropiat. Doar niște vecini cu

care se avea mai bine. Promisese, dar după telefonul primit nu se putea stăpâni. Trebuia să vorbească cu el.

0722 123456. Auzi un sunet lung. Mai încercă o dată. La fel. Niciun răspuns. Încercă a treia oară. La fel… Nu

ridică. E ocupat, nu poate ridica. I se făcu frică, însă. Se așeză pe fotoliu. Singurul loc liber, unde putea sta jos.

În jur, peste tot, geamantane, pachete, haine aruncate. Aștept câteva minute și-l sun iar.[din nou]

– Alo, alo, mă auziți? Alo…

– Alo. Tovarășa Victoria Pop?

– Cu regret…

– Da, sunt Victoria Pop.

Nu mai auzi nimic. Inima îi bătea puternic în piept și loviturile ei le resimțea în corp ca niște lovituri de cuțit. Nu

se poate.Începu să plângă în hohote, numai la ideea asta. Nu. Nu se poate. . Nu se poate. Nu-i adevărat.

Cineva a făcut o glumă proastă. Asta e. Sigur. Știu că plecăm luna viitoare și a făcut o glumă proastă. Ce

ticăloși. Nu…

Telefonul începu să sune. Nu-l mai băgă în seamă. Lumea din exterior încetase a exista pentru ea. Tot ce

fusese viață până atunci, speranță și sentimente, se stinsese. Articolul cu titlul scris cu litere mari anunța în

detaliu, un accident mortal ce avusese loc în acea dimineață într-un sat aproape de Lugoj. Spunea că o Dacie

fusese lovită din plin de locomotiva unui tren marfar, la trecerea peste calea ferată. Mecanicul care venea

dinspre sârbi nu a văzut mașina din cauza lucrărilor de modernizare care se făceau pe traseu. Traversarea fără

bariere, era prevăzută doar cu o Cruce a Sfântului Andrei. Ziaristul scria că polițiștii chemați la fața locului

menționau și existența unor panouri antifonice care probabil ar fi impiedecat șoferul să vadă semnalele

luminoase de avertizare a apropierii trenului. Și că probabil atunci când omul l-a văzut, a fost prea târziu.

Probabil. Poate…

Oamenii cu casele pe lângă calea ferată povesteau că au auzit scrâșnituri prelungi de metal pe metal și au

ieșit repede afară în stradă să vadă ce s-a întâmplat. După mașină au știut imediat cine era victima.

CREDO

Australia

Smaranda KAFKA

Întrebarea avea oarecum sens, căci cât se vedea prin geamul [parbriz] spart al mașinii, șoferul părea

nevătămat, așa cum stătea nemișcat cu capul sprijinit de bord.

*

Concluzia trasă de oamenii legii era: Nerespectarea regulilor de circulație care impunea șoferlui să oprească

la Crucea Sfântului Anton.

Neatenție. Viteză. Ghinion, pe toată linia.

Mecanicul stătea ca un pui prăpădit, între polițiști. Răspundea docil la întrebări. Era șocat. Plângea ca un

copil. Spunea că el nu-i de vină. Că a observat târziu mașina din cauza panourilor antifonice montate recent pe

lângă calea ferată. Că el a frânat brusc când a văzut-o, dar că impactul a fost inevitabil. Iar după urmele lăsate

pe șine, se pare că trenul a izbit mașina din plin și a împins-o 200 de metri, atât de mare a fost impactul. Omul

era buimăcit, îngrozit și repeta același lucru. Aieșit în fața noastră, am dat semnale cu fluierul,… sunt panourile

alea.. vizibilitatea e scurtă. Nu ai cum să vezi departe… Ne-am trezit cu el în față. Doamne Dumnezeule, ce mă

fac? Oare nu trăiește?

– Dați-vă la o parte, oameni buni. Trebuie să-l scoatem afară din mașină.

– Da, da, vai de el. Ce băiat tânăr!

– Și ce părinți de ispravă are.

– De-a cui îi?

– De-a lu' Bogatu'

– De-a lu' Bogatu? Alu nană Marică? Ioai Doamne,! Ajută-i Doamne și le dă putere.

– Oameni buni, gospodari.

După un timp, Vichi a închis ochii și i-a făcut semn cu mâna că e mai bine, să plece, că vrea să rămână

singură. Marta nu se putea hotărâ. Ce să fac? Să mai stau cu ea? Să plec să o las să se mai liniștească?

– Ai sunat la Inspectorat? Se auzi vocea unui polițist.

*

Flori auzi prin perete, hohote de plâns. Plânge Vichi? O sună la telefon. Nimic. Mai sună o dată. Tot nimic. Luă

din cui, cheia de la apartamentul vecin. Era o cheie de rezervă, pe care i-o dăduse în păstrare prietena ei, ca

măsură de prevedere, dacă Doamne ferește se întâmplă ceva în apartament, să poată intra.

– Cobor la alimentară să iau sa mâncăm niște baghete proaspete. Așteaptă-mă. Stai aici, auzi? Nu mergi

niciunde, Vichi, Vichi, m-auzi? Insistă ea.

L-au scos cu greu dintre fiarele încâlcite. Părea neatins. Era însă rece, fără viață. Doar o lacrimă se

încăpățânase să rămână agățată de gene. Pe ecranul crăpat al telefonului se puteau citi ultimul număr

chemat… Al Victoriei.

Deschise ușa. Rămase tablou, pe prag. Victoria întinsă pe podea, cu un cățeluș de pluș în brațe și ochii

înroșiți țintind în gol, bolborosea ceva de neînțeles. Doamne Dumnezeule, ce i s-a întâmplat? Prietena ei ridica

capul, uitându-se la ea, fără să se miște. Părea că nu o recunoaște. Hai sus! Nimic. Marta o apucă de subsiori și

încercă să o ridice. Nicio reacție din partea Victoriței. Era ca o păpușă din cârpe. O așeză anevoie printre

lucrurile înșirate pe pat. Nu o întrebă nimic. Merse în baie și căută un prosopel. Îl umezi în apa rece. Reveni în

cameră. O găsi în poziția în care o lăsase. Îi puse compresa pe frunte și încercă cât de cât să o liniștească,

mângâind-o ușor . O să aflu mai târziu ce i s-a întâmplat. Începu să vorbească cu ea. O luă cu binișorul. Îi

spunea una, alta. O alina. O certa cu blândețe. Degeaba. Vorbea la pereți. Nici o reacție. Se opri. Nu mai știa ce

să-i facă. Bine măcar că-i sâmbătă și lumea nu-i acasă. Că altfel s-ar fi adunat toate vecinile la ușa ei. A

întrebat-o dacă vrea un pahar de apă. Tot ce a obținut a fost un răspuns mut. Fata se uită la ea cu ochi de sticlă.

Nu mai plângea. Era și nu era, vie. S-a speriat. Adat din cap. Nu a mai scos o vorbă. Continuă să o bată ușurel

pe spate.

– Uite că au venit băieții cu sculele. Doamne de l-am putea scoate din mașină. E blocat și nu se mișcă, dar

poate… săracul… mai…

– Da, au trimis o mașină și un echipaj de salvare.

Cuvinte. Cuvinte. Cuvinte.

*

În drum spre casă se opri din reflex, la chioșcul din colț, să ia un ziar. Deși devreme, era coadă. S-a așezat și

ea, la rând. Acumpărat revista Femeia și ziarul local, Redeșteptarea. Cu ele in mână s-a repezit înapoi. Am să

Fata a dat din cap. O fi înțeles ce i-am spus? Doamne oare ce i s-o intâmplat? N-am văzut-o așa de când o

cunosc. A luat liftul. A coborât la parter. A ieșit afară în stradă. Bulevardul fusese spălat în zori și mirosea a

proaspăt. Acumpărat o sută de grame de șuncă de Praga, patru cornuri proasptete, încă calde și două sticle de

kefir. Victoriei îi plac cornurile. O să mâncăm împreună… și o s-o fac să bea și un pahar de kefir. O să-i facă bine

și o să-mi spună ea, ce necaz are.

– Bună dimineața. Știu eu? N-o venit o vreme și n-am mai avut răbdare să-l aștept.

– Ce s-a întâmplat?

Fata nu i-a răspuns. Adat din cap și ca un somnanbul a luat cu gesturi robotice, fărașul și măturița și a început

să adune cioburile

– Poftim?

A stat mult pe scări. Vestea era cumplită. Știa ce mult însemna Puiu pentru Vichi. Toată viața, prietena ei

fusese singură. Puiu a fost primul om de care se atașase și pe care îl iubea din tot sufletul. Urmau să se

căsătorească. Se hotărâseră să plece împreună la lucru, în străinătate. Fata nu ezitase nicio clipă când

prietenul ei a venit cu propunerea să plece din țară pentru câțiva ani. Ce-o să facă, nenorocita de ea, acum ?

Doamne ce să-i spun? Cum s-o ajut?

– Bună dimineața, vecină. Iară-i stricat liftul?

– Urcați doamnă?

În liniștea din apartament a ațipit și ea.

– Am întrebat dacă urcați. Avenit liftul.

Marta nu a deranjat-o. A lăsat-o în pace, până când a văzut cum îi cade capul și fata își pierde cunoștința.

Atunci a luat-o în brațe și a culcat-o pe pat. A scos telefonul din priză și s-a așezat în camera alăturată pe un

scaun. Poate i se face rău după atâta băutură. Poate are nevoie de ceva. Poate… Doamne ferește de

gândurile negre. De acum știa despre ce e vorba. Citise în ziar.

*

S-a ridicat cu greutate de pe trepte și a luat-o încet în sus pe scară. Nu a luat liftul. Inconștient, încerca să

cumpere ceva timp.

o forțez să mănânce ceva. O să stăm de povești. Va fi bine. In așteptare liftului, și-a aruncat ochii pe ziar. Îi

atrăsese privirea un titlu scris cu litere mari Aînceput să citească. După primele rânduri s-a oprit.

– Ah, nu. Nu încă. Mergeți, mergeți dumneavoastră , întâi. Eu mai stau, aștept pe cineva, a răspuns ea

automat. Nu a mai urcat în lift. Nici în următorul. Arămas la parter. S-a așezat pe trepte și a luat din nou ziarul în

mână. De acum știa despre ce este vorba. Naiba să-i ia de reporteri. Despre lucruri frumoase nu se grăbesc să

scrie. Dar când apare ceva așa ceva, nu dorm nici noaptea. Se adună la locul accidentului ca muștele la

rahat.Vai și amar de el! Săraca de ea!

– Of, tot timpul se întâmplă ceva în blocul ăsta. Săptămâna trecută n-o fost curent. Aialaltă s-o stricat ceva și o

fost bai cu caloriferele. Acuma, liftul… bodogăni femeia.

Vecina de la doi, avea chef de vorbă. Incepu să se plângă de toate belele vieții la bloc. Marta a ascultat-o o

vreme, politicoasă. Nu i-a răspuns. Aîncuviințat ce spunea și apoi, sătulă, a mormăit un La revedere, lăsând-o

în continuare să se lamenteze. Of, tot timpul se plânge de ceva. Toți fac așa. Văitatul parcă a devenit un sport

național. Etajul trei. Etajul patru. A învârtit cheia în broască, a deschis ușa. De la primul pas în apartament, a

înlemnit. Victoria se ridicase de pe pat și acum era trântită pe fotoliu. Avea o sticlă de votcă, în mână. Plângea și

bea. Of Dumnezeule, sărăcuța. Ea, care nu a băut mai mult de un păhărel, niciodată! A golit aproape jumătate

de sticlă. O să i se facă rău!

Vichi n-o băgă în seamă. Plângea și bea. Plângea și bea. Plângea și bea. Poate nici nu a simțit-o când a

intrat. Nu mai era acolo. Plecase în lumea ei. Lumea de afară, încetase să existe pentru ea.

Atrezit-o un zgomot de sticlă spartă. Asărit în picioare. În bucătărie, Vichi se uita cu o privire golită de viață, la

bucăți mărunte de porțelan împrăștiate pe linoleu.

– Stai să curăț eu, a zis Marta luându-i măturița din mână.

Vichi nu s-a opus. Adat din nou din cap, i-a dat măturița și s-a îndreptat cu pași târșiți înapoi în dormitor.

Marta a lăsat-o în voia ei. A măturat. A spălat pe jos. O vreme nu s-a auzit niciun cuvânt. Apartamentul

încremenise în durere.

(fragment din romanul „Credo”, aflat în lucru)

Anul 16 · Nr 60

Paul LEU

SUA

Toți în costume naționale care scânteiau și străluceau de te orbea.

Această realizare epocală este confirmată de afișul reprodus mai jos, de presa româno-germană a vremii și

de epistolele rămase de la participanţi.

După căderea cortinei, într-un entuziasm delirant, oamenii

din Țara Bârsei au ovaționat nașterea operetei românești și pe

profesorul lor de muzică pentru că a introdus pe scenă viață din

viața lor și suflet din sufletul lor.

– Ce costume splendide!

Sala Festivă a Gimnaziului Românesc – sala premierei

absolute a operetei „Crai nou”

O participantă, după căderea cortinei, nota:

– De aeste fete să ai șapte sate pline, poți să le sorbi cu catrințe cu tot!

Spectacolul lirico-dramatic a fost grandios, a depășit toate

așteptările și a lăsat impresii profunde.

Când a ieșit Ciprian din culise ca să ia loc la pupitrul dirijorului,

a fost primit cu aplauze furtunoase.

Nu poți, scumpul meu tată, să ai o idee ce aspect frumos era!

Meritul succesului premierei absolute a fost cu atât mai mare,

cu cât opereta era interpretată de un colectiv de artiști amatori,

cu pregătiri profesionale diverse.

Cu aproape 120 de ani în urmă, la 23 februarie \\ 1 martie 1882, la Brașov, s-a zămislit o nouă specie a

muzicii culte naționale: opereta.

Mă credeam transportată într-o pădure din povești.

Această imagine va rămâne veșnic în memoria mea, o

sorbeam cu ochii. Pe de o parte a scenei erau fetele, iar pe

cealaltă flăcăii. Ei se găseau cu toții într-o pădure, sus strălucea

luna, Craiul nou, și tineretul a ieșit afară să se închine la Craiul

nou.

Cămășile frumoase, salbe din ducați de aur și au împletit în păr monede de aur. Pe lângă astea, siluete

frumoase, tenuri pline de prospețime, să le mănânci, nu alta, pe aceste româncuțe!

Iată actul de naștere a operetei românești:

Premiera absolută a primei operete românești s-a bucurat, la

Brașov, de un succes deplin, necunoscut de nici o altă

compoziție originală, similară, din secolul al XIX-lea, încât

organizatorii au fost nevoiți să dea, într-un interval de timp

extrem de scurt, mai multe spectacole.

Bine zicea Moș Corbu:

“Opereta a avut un succes extraordinar. Totul a mers de

minune, toți erau așa de încântați încât nu mai știau cum să-și

manifeste bucuria, băteau din picioare, strigau, aplaudau.

Gimnaziului Românesc din Brașov

După uvertura așa de frumoasă și melodioasă, cortina s-a

ridicat.

Vreo douăzeci de fetițe frumoase, toate îmbrăcate în aceste costume fermecător de frumoase, cele mai

multe sunt din catifea albastră, neagră, roșie cu bogate broderii din fir de aur și argint.

NAªTEREA OPERETEI ROMÂNEªTI

Ciprian Porumbescu, creator of Romanian operetta

– Porumbescu, Porumbescu, Porumbescu!

Ce mi-ai răspuns dumneata nu mai știu, știu însă că, la Țurcan am mâncat colțunași, de care făcuseră prea

puțini și nu ajunseră pentru toți și am băut must.

Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am și să mă aștept la o răsplată

mai mare, a studiilor și ostenelilor mele de până acum, decât am aflat-o, azi?

După al doilea act își întrecură măsura, bătăi din picioare, strigăte nesfârșite:

Cortina cade, Ciprian sta în mijlocul lor. Toți cei din jurul lui sunt palizi și emoționați.

1) Apoi, încă un domn (nn regizorul amator Ioan B. Bopp) îi predă o coroană de lauri, frumoasă și mare”

– Porumbescu! Porumbescu!

Bietul Bârseanu! Arăta groaznic ca ispravnic bătrân, purtând perucă și barbă sură, având un nas roșu și un

zăbun vechi, încins cu un tulpan mare, roșu și o căciulă din mătase, așezată strâmb pe cap, în mână cu o

umbrelă mare, roșie, sub care se ascundea mereu de frică.

Își juca foarte bine rolul, iar lumea se prăpădea de râs.

premiera absolută a operetei Crai nou

În pălării au o pană sau o floare și, de asemenea, le atârnă panglici tricolor lungi. Flăcăii aceștia au fiecare și

câte o bondiță pe umeri, de asemenea din stofă albă, bogat brodată cu negru și tricolor.

Flăcăii au cioareci din stofă albă, cămăși lungi și frumoase din cașmir alb, bogat brodate cu mătasă tricolor, la

mijloc încinși cu un brâu brodat cu aur și în felurite culori, pe ambele părți le atârnă panglici tricolore, pe cap cu

niște pălăriuțe mici, negre și rotunde, puse pe o ureche.

După primul act, lumea striga cât putea:

Două coriste și Mărioara Porumbescu îmbrăcate în costumele folosite la

Ciprian era îmbrăcat într-un costum negru care ieșea atât de curios în relief printre cei costumați. Deodată,

prima doamnă, Doamna Lengher, îi predă o liră foarte frumoasă, din metal, încadrată în frunze de laur, sus o

fundă mare tricoloră, apoi o panglică albă și lată moirè cu franjuri de aur, pe care era scris cu litere de aur:

„Lui Ciprian Porumbescu, spre aducere aminte de prima reprezentație CRAI NOU”.

După spectacolul de duminică, 28 februarie 1882, Mărioara aprecia că succesul a fost „ și mai strălucit ca în

seara trecută. Aplauzele erau colosale, publicul în culmea entuziasmului.

2) Diletanții i-au făcut lui Ciprian, pe la orele trei noaptea, o serenadă cu taraful unguresc” .

Încă de când era copilandru, Ciprian visa la succesul obținut de premiera absolută a operetei Crai nou.

Imediat după concertul din 27 februarie, într-o scrisoare către tatăl său, artistul de la Stupca își amintea că,

într-o seară de vară, pe când mergea împreună cu Iraclie, în căruța lui Alexandru Botușan din Burla, pe drumul

spre Comănești „se ivise vorba despre mine, despre viitorul meu și, între altele, spuneați că să sfârșesc

teologia și pe urmă o să se vază ce va mai fi.

Iar eu, în juna-mi extază, mă cugetam numai la muzică și vă spuneam că dorința mea cea mai fierbinte este

de a putea compune odată și de a mă vedea oricând în mijlocul orchestrei, înaintea scenei, dirijând.

Și astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorința împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauze frenetice

pentru opul meu, am auzit clamând, sute de voci pline de entuziasm și căldură, numele meu, m-am văzut

ridicat, lăudat, măgulit, laureat.

Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce înaintea ochilor cu culorile cele mai vii, mi-am câștigat

simpatia acelor oameni cu care am să trăiesc împreună.

Și poate să fie un câștig mai prețuit, mai îmbucurător decât acest?

Îmbătat de vuietul din partea publicului și, căzând cortina, îmbrățișat fiind din toate părțile de fete și flăcăi,

care, în momentul acela, își uitaseră chiar marginele etichetei și ale bunei cuviințe, sărutându-mi chiar și

mâinile, aceste momente, când toți cu lacrămi în ochi, care de care se întreceau să-mi strângă mâna mai tare și

eu stam între dânșii, fără a fi în stare a putea zice barem un cuvânt, curgându-mi lacrămile de bucurie, aceste

3) momente vor rămâne neșterse în viața mea. Publicul era nebun și aplauda de credeam că nu mai sfârșește” .

Datorită numeroaselor solicitări făcute de spectatorii brașoveni, la numai două săptămâni a fost programat

cel de al treilea spectacol al operetei Crai nou și ultimul ce s-a desfășurat sub bagheta compozitorului Ciprian

Porumbescu.

Fiind în plin proces de creație, artistul stupcan, în spectacolul din 14 / 26 martie 1882, a inclus, între actul prim

și cel second, cea mai nouă lucrare a sa, Hora Brașovului. Ca un omagiu adus celor care l-au primit cu brațele

deschise, au apreciat calitățile omului Porumbescu și au stimat personalitatea artistului.

(Apud Paul Leu, Naşterea operetei româneşti, publicat în revista No 14 plus minus, din 10 februarie,

2013).

Note

1) Mărioara Porumbescu către Iraclie Porumbescu, scrisoare în limba germană, din 27 februarie 1882, Colecția Muzeului Suceava,

inv. Nr. 2859.

2) Ibidem.

3) Valeriu Braniște, Ciprian Porumbescu, Lugoj, 1908, p.91-92..

Anul 16 · Nr 60

O, patrie, putea-vei oare

A plaiului ce m-a născut.

Seninul dulce grai în care

Copiii mâine-n luptă stând?

Grăirea n-a ales, divină,

Și cântecu-mi de început

Lin, ruga, buzele-mi șoptesc,

Să-mi ierți păcatul meu firesc?

Patriei mele

Iar dacă îți devin străină

Cum își blagoslovește-o mamă

Lua-vei viersul meu în seamă,

Grea munca-mi binecuvântând,

Anul 16 · Nr 60

Noi Romanii supravieţuim de două mii de ani în pofida năvălirilor care

au trecut peste pământul ţării. De-a lungul istoriei, Ruşii au vrut să ne

desfiinţeze şi că ţara şi că neam. Şi nu au fost singurii. În cartea În

Umbra Europei, Robert Kaplan afirma, ca de altfel şi alţi scriitori, ca

însăşi existenţa noastră reprezintă un miracol. Am supravieţuit, dar aşa

cum am scris în cartea Romanii şi România, nu este suficient. Trebuie

să învingem. Fratele Iovcev ne arată că putem învinge. O dovedeşte

liceul românesc Lucian Blaga din Tiraspol.

… O mărturie zguduitoare scrisă cu talent şi dăruire sufletească de

un compatriot de dincolo de Prut; o carte care se citeşte pe nerăsuflate

şi pe care o recomand tuturor; o mărturie-document care ar trebui

studiată în toate şcolile din ţară!

Ruşii sunt îngroziţi de ideea ca moldovenii sunt romani. Autorităţile din Tiraspol resping cu îndrăcire

adoptarea grafiei latine în şcolile româneşti din Transnistria. Ele cer imperativ ca limba să fie scrisă în grafie

cirilică şi să fie numită „moldovenească”. Şi aici începe tragedia de peste 30 de ani descrisă de Ion Iovcev care

lupta pentru menţinerea romanismului… Dumnezeule mare, câtă ipocrizie! De ce se tem Ruşii? Ce fel de

oameni sunt ei?

La scurt timp după proclamarea independenţei Nistrene, Moscova trimite la Tiraspol cazaci şovini şi înrăiţi,

infractori eliberaţi din puşcarii şi diverşi indivizi dubioşi. Îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj aceştia patrulează

înarmaţi pe străzi şi intimidează populaţia. În acelaşi scop de intimidare a populaţiei moldo-române, autorităţile

Dezmembrarea Uniunii Sovietice şi independentă Moldovei le aduce noi speranţe basarabenilor şi dorinţa

reunificării cu ţara. Am trăit personal acele momente pentru că în 1989 mă aflam la Chişinău ca reporter al Vocii

Americii şi pentru că ulterior am revenit de mai multe ori în Basarabia şi am fost în vizită şi la Tiraspol. Evoluţia

firească pro-română a evenimentelor a fost însă blocată. Şi totuşi, Chişinăul a adoptat alfabetul latin şi a militat

pentru limba romană. Pe de altă parte însă, la instigaţia Moscovei, autorităţile din Tiraspol au declarat

independenta zisei republici nistrene şi au declanşat un efort perfid de rusificare a românilor moldoveni.

Ion Iovcev s-a născut în perioada sovietică într-un sat din Basarabia.

Tatăl său, deşi de origine etnică bulgara, învaţă la o şcoală

românească şi devine mare admirator al României. Mama să are

rădăcini adânci româneşti. Amândoi sunt basarabeni. De la tatăl său

autorul a învăţat să fie integru. De la mama sa a primit cei şapte ani de

acasă pe care i-a purtat cu cinste toată viaţa. Ion creşte în satul natal cu limba maternă romana, dar la şcoala e

obligat să folosească alfabetul cirilic şi să se declare moldovean. Studiile superioare le face la Tiraspol, oraş

comunist şi rusificat. La universitate se specializează în fizică şi matematica şi ajunge profesor de şcoală şi

ulterior director de liceu. În acea perioadă începe şi luptă pentru identitate.

Pe fundalul luptei pentru identitate lingvistică şi etnica, autorul ne prezintă o frescă socială a vieţii din anii

târzii ai Uniunii Sovietice când oamenii nu mai erau arestaţi în mod automat, dar zbuciumul de zi cu zi pentru

supravieţuire era acerb. Ca student, Ion pleacă în fiecare vacanţă să muncească fie în Kazahstan, fie în Siberia

or în Munţii Altai, unde descoperă lumi diferite şi cumva paralele celei oficiale. Condiţiile sunt foarte grele, dar

pentru a se întreţine a trebuit să muncească. Despre Siberia, unde întâlneşte şi deportaţi din Basarabia, el

scrie: „Am traversat Siberia, am văzut cum trăiesc localnicii şi am înţeles că Moldova este un loc rupt din rai.” (p.

60). Poate aşa se explică de ce Ruşii ţin cu dinţii de Basarabia.

Mult timp am crezut că etalonul suferinţei îl găsim în închisorile

comuniste. Când au apărut însă mărturiile celor care au supravieţuit

deportărilor în Siberia m-am cutremurat descoperind soarta

înfiorătoare la care au fost supuşi fraţii noştri Basarabeni şi Bucovineni.

Acum, citind cartea lui Ion Iovcev, îmi dau seama că noi romanii am

avut o soartă de martiri. Toţi am fost răstigniţi pe crucea lui Iisus. Mulţi

îşi continuă şi azi martiriul. E cazul confraţilor din Transnistria.

SUA

Prof. dr. Nicholas DIMA

OSTATIC ÎN PROPRIA ÞARÃ

Editura Universul Academic, Bucureşti 2022

Între timp, liceul românesc Lucian Blaga a dobândit respectul multor oameni cumpătaţi şi cu bun simţ de alte

naţionalităţi din Tiraspol. Un medic de etnie rusă vine să-şi înscrie fiul la liceul Blaga. O tânără mamă de origine

bulgară şi cu soţ ucrainean doreşte şi ea să-şi înscrie copilul la acelaşi liceu… Când ai demnitate şi eşti integru

te respectă şi inamicii!

Trecând prin numeroase încercări, autorul e frământat de multe gânduri filozofice, dar şi practice. El scrie că

„regimul de la Tiraspol vrea ca românii din stânga Nistrului să îşi uite rădăcinile, să uite de unde provin, cine le

sunt strămoşii… să distrugă cuvântul românesc.” Dar, adăugă el,”La început a fost Cuvântul şi cuvântul este

însuşi Dumnezeu. Nu se poate distruge o limbă cu Kaleshnikovul… deoarece cuvântul nu este material,

cuvântul e sfânt, e spirit, e suflet, iar sufletul este nemuritor.” (p. 250). Şi tot autorul continuă pe un ton realist,

dar plin de speranţă: „Nu e totul perfect în România, e rău şi la Chişinău, dar în Tiraspol, în regiunea

transnistreană, e iadul pe pământ… „(p. 240). În semn de recunoştinţă, prietenul său ardelean, poetul Ion

Alexandru, îi spune cu lacrimi în ochi „Voi sunteţi martirii neamului.” Aceste cuvinte, mărturiseşte fratele Ion,

„m-au încurajat şi m-au întărit.”

Autorităţile din Tiraspol au făcut orice, susţine Iovcev, „pentru a trezi ura împotriva a tot ce este românesc şi

împotriva populaţiei din dreapta Nistrului.” (p. 93) Cu un profund simt misionar, Ion Iovcev nu se lasă însă

intimidat şi îşi continuă munca de educator. Şi face acest lucru timp de 30 de ani, fără compromisuri şi fără să

renunţe la limbă maternă şi la programă analitică românească a şcolii. Iată ce scrie el la pagina 97. „Limba

romana îmi este leagăn deoarece am primit această dragoste de limbă de la părinţii mei, de la mama şi tatăl

meu care au învăţat în perioada interbelică în şcoala românească.” Apoi, continuă el… „Când după 1989 am

trecut pentru prima dată Prutul, în pofida propagandei oficiale, am înţeles că suntem acelaşi popor, acelaşi

neam, că vorbim aceiaşi limba.”

de la Tiraspol au înarmat şi elementele criminale locale. (p. 81) În consecinţă, Transnistria rămâne suspendată

între un trecut Marxist, o Rusie expansionista, o Moldova neputincioasă şi ambiguă, şi o Românie distanţă,

care ea însăşi se zbate să iasă de sub controlul fostei securităţi.

Ion Iovcev, împreună cu profesorii, părinţii şi elevii şcolii, obţin totuşi ajutorul fraţilor din Moldova şi România şi

refac liceul care îşi reia misiunea. Apoi, în 2007 are loc ceremonia de decernare a diplomelor de bacalaureat a

primei promoţii a liceului Lucian Blaga din Tiraspol. Absolvenţii se prezintă la ceremonie cu fruntea sus, dar nu

vor uita nici odată prin ce au trecut pentru a-şi menţine dreptul de a fi romani şi eventual de a se reuni cu ţara,

aşa cum s-a făcut în 1918. În această idee, Iovcev mărturiseşte că a sperat că unirea se va repeta în 2018, dar

nu a fost să fie. „Unirea nu s-a împlinit încă,” scrie el la pagina 233 adăugând, „Nimeni nu va putea întoarce

roata timpului şi mersul istoriei. Numărătoarea inversă a început… „Personal, aş vrea ca acest crez să răsune

puternic în special în parlamentul de la Bucureşti. Reîntregirea României se va împlini!

30 Iulie 2022

În ce priveşte şcoala pe care a condus-o, în decursul anilor aceasta a fost devastată de două ori. Iată ce scrie

autorul: „Prima devastare a avut loc în luna octombrie 1994, iar a doua, cea mai sălbatică, a fost organizată și

îndeplinită la 15 iulie 2004.”… Vandalii au spart uşile, au devastat mobilierul, au avariat instalaţiile electrice şi

ţevile de apă, au confiscat arhivă, au ars cărţile în limba romana, au spart ferestrele… Aceiaşi vandali au smuls

icoanele de pe pereţi împreună cu portretele marilor noştri clasici Eminescu şi Creanga… „Doamne!” Se

întreabă autorul, „de ce atâta răutate în lumea asta?” (p. 165)

Propaganda oficială promovată de Moscova a sucit totuşi minţile multor locuitori din Transnistria. Numeroşi

ruşi din zona au profitat de ea, deşi nu toţi au fost adepţi ai politicii separatiste. În acelaşi timp, unii romani

basarabeni au trecut de partea inamicului şi s-au purtat câineşte cu proprii lor fraţi. Autorul ne oferă nominal

asemenea exemple. În ce priveşte soarta romanului de neclintit Ion Iovcev, citez dintr-o scrisoare pe care mi-a

trimis-o recent: „Am fost ameninţat cu moartea la telefon, chemat pe la procuratură separatistă, pe la tribunale,

am fost scos din casă, băgat într-o mașină și amenințat cu moartea băgându-mi o grenadă la piept… Numai

Dumnezeu știe cum am fost salvat.”

În încheiere stimaţi cititori, recomand fără rezerve cartea Ostatic în Propria Tara. Cu atât mai mult cu cât

autorul are talent de povestitor, disciplina de matematician, şi înclinaţii de documentarist. Limbajul sau este

bogat şi modern, stilul cărţii este cursiv, şi organizarea ei o face uşor de lecturat. Miezul descrierilor este însă

cutremurător. Nu mi-am putut imagina răutatea diabolică cu care ruşii continua să-i persecute pe romanii

autohtoni din Transnistria pentru că aceştia să renunţe la identitate lor etnică. Dar nu mi-am imaginat nici

dârzenia cu care fratele Ion şi profesorii şcolii împreună cu elevii şi părinţii acestora îşi apără dreptul de a fi

romani. Ion Iovcev s-a retras anul acesta de la direcţia liceului, dar ctitoria lui a rămas la datorie iar el îşi

continua misiunea de roman.

L-am cunoscut şi eu pe regretatul poet. De altfel am avut deosebita satisfacţie să găsesc printre susţinătorii

lui Iovcev şi alte personalităţi din Chişinău cu care m-am împrietenit şi pe care le-am prezentat la Vocea

Americii: Alexandru Moșanu, Gheorghe Ghimpu, Nicolae Dabija, Vasile Șoimaru, Grigore Vieru, poetul care

mi-a dedicat o poezie, Ilie Ilașcu, şi de ce nu, Iuire Roşca, cel care ne-a dezamăgit.

Metodele de intimidare ale KGB-ului din Tiraspol sunt draconice şi variază de la ameninţări până la

asasinate. În luna mai 1992, Alexei Conovalev, vice-primar al satului Caragas, îndrăzneşte să înalţe tricolorul

românesc pe clădirea primăriei. La scurt timp după aceasta Alexei dispare şi deabia în octombrie i se găseşte

cadavrul aruncat într-o fântână abandonată. În paralel, şcolile româneşti sunt continuu ameninţate şi timorate.

La şcoală din Grigoriopol, de exemplu, un cazac în uniforma militară intra într-o clasă şi împuşca rând pe rând

toate cele 26 de litere ale alfabetului latin afişate pe un perete.

Anul 16 · Nr 60

Trei luni, trei momente

din istoria României

Georges BOISNARD

De ce a murit? Mai ales că a făcut-o la o vârstă foarte înaintată pentru vremea aceea, speranţa de viaţă în

epocă nefiind mai mare de 40-45 de ani. Se ştie că domnitorul căpătase o rană la picior la asediul cetăţii Chilia

din 1462, când cetatea era stăpânită de Vlad Ţepeş. Trecuseră însă 42 de ani. Rana fusese provocată de un

glonţ de bombardă, se pare, în zona gleznei. Nu se ştie dacă la piciorul stâng sau la cel drept. Se pare că

această rană, care nu se închisese timp de patru decenii, a fost cauza principală a morţii voievodului. Rămâne

un mister însă cum a rezistat Ştefan cu această afecţiune o perioadă atât de lungă, în condiţiile lipsei de

La 2 iulie 1504 se stingea din viaţă la Suceava Ştefan cel Mare, cel mai important principe al evului mediu

românesc. Avea probabil în jur de 64-66 de ani (şi nu 71 cum se menţionează în anumite publicaţii). Vârsta se

poate calcula în urma menţiunilor apărute în cronici, conform cărora la urcarea pe tron, în aprilie 1457, Ştefan

avea 17 sau, cel mult, 20 de ani. Era aşadar născut în 1540 sau 1538. Aavut cea mai lungă domnie din istoria

medievală a românilor şi a doua ca durată din istoria naţională după cea a regelui Carol I, cu diferenţă de doar

un an. (Carol a domnit 48 de ani din 1866 până în 1914).

Iulie

Moartea lui Ştefan cel Mare, 2 iulie 1504

rubrică de

Georges BOISNARD

Se cunosc o serie de doctori are l-au îngrijit pe Ştefan cel Mare în ultimii ani de viaţă. Unul fusese trimis de

hanul tătarilor din Crimeea, altul venea de la Nurnberg şi i se cunoaşte numele: Iohann Kligersporn. Regele

Vladislav al Ungariei, care ne-a lăsat în corespondenţa sa mărturii despre starea de sănătate a domnului

Moldovei, i-a trimis şi el un „chirurg”, de fapt, conform cutumelor epocii un bărbier care făcea şi intervenţii

chirurgicale. Ceilalţi medici erau italieni, îndeobşte veneţieni. În 1502 dogele Veneţiei, Leonardo Loredan, îi

trimite un medic, pe Matteo Muriano. Acesta, însă, se va îmbolnăvi şi avea să moară la Suceava după doar un

an. Domnitorul cere alt medic şi este trimis Ieronino da Cesena. Acesta din urmă, împreună cu Kligersporn au

luat, se pare, hotărârea fatală de a cauteriza rana de la picior a domnitorului cu fierul roşu. Şocul a fost imens şi

i-a cauzat moartea! Ştefan s-a stins din viaţă pe 2 iulie 1504, la ora 4 după amiază. Afost înmormântat în ctitoria

sa de la Putna, sub o lespede de marmură de Carrara.

asepsie din evul mediu, fără ca rana să se cangreneze şi piciorul să trebuiască amputat! Există şi ipoteza că

rana s-a închis iniţial şi s-a redeschis la bătrâneţe din cauza altor afecţiuni, sau în urma unui accident de

călărie. Această ipoteză pare mai plauzibilă. Cealaltă afecţiune de care domnitorul suferea odată cu înaintarea

în vârstă era guta sau podagra. Această „boală a regilor” era cauzată de excesul de carne de vânat şi consta în

creşterea cantităţii de uree în sânge care afecta foarte grav încheieturile care se inflamau îngrozitor.

Tratamentele vremii erau empirice. Deja o sută cincizeci de ani mai târziu, prinţul de Conde, de exemplu, vărul

regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei, îşi trata guta cu comprese din sânge de pasăre! Inutil însă! Există şi

ipoteza că Ştefan cel Mare suferea de diabet. Nu e exclus, datorită consumului mare de zahăr în epocă la

curtea Moldovei. Să nu uităm că în epocă zahărul era încă o raritate şi o delicateţă consumată mai mult de

capetele încoronate şi de marea nobilime. Prezenţa diabetului ar fi şi ea o explicaţie a redeschiderii celebrei

răni de la picior. Cert este că, oricât ne-ar fi de greu să ne imaginăm, în ultimii ani de viaţă, Ştefan era imobilizat

la pat, suferind de dureri atroce! În ultima campanie în Pocuţia domnitorul fusese cărat într-o caretă şi purtat

într-un scaun.

S-a călugărit Ştefan cel Mare înaintea morţii? Există şi această ipoteză. A susţinut-o regretatul istoric

medievist Constantin Rezachevici, care o explica prin faptul că nu puteau exista simultan doi domni încoronaţi

în Moldova. Pe de altă parte, în anul 1888 (Bucovina era, încă, în întregime ocupată de austrieci) autorităţile de

la Viena au comandat o cercetare amănunţită a mormintelor de la Putna. Când a fost deschis mormântul lui

Ştefan, scheletul domnitorului a fost găsit fără haine preţioase, aşezat pe un grătar de fier şi cu capul sprijinit pe

o piatră…

Urmaşul lui Ştefan a fost Bogdan al III-lea, zis „chiorul”, din cauza unei afecţiuni la ochi, probabil un glaucom.

Era fiul ultimei soţii a voievodului, Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, pe care

Ştefan o luase ostatică când asediase Bucureştii în 1473. Înainte de moarte, un grup de boieri încercaseră să-l

impună ca succesor pe un oarecare pretendent Ştefan, aflat la Istanbul. Complotul a fost descoperit şi

complotiştii executaţi. Pentru ca situaţia să fie sub control, Ştefan a cerut ca fiul său să fie încoronat domn pe 30

iunie 1504, deci cu două zile înainte de moarte.

„Ţara pe care Stefan o lăsa moştenire în 1504, nu mai semăna cu cea din 1457; ar fi putut spune şi el ca

Augustus, că a găsit o ţară de lut şi a lăsat una de piatră.”, scria istoricul ieşean Ştefan Sorin Gorovei, unul

dintre cei mai importanţi cercetători din ultimele decenii ai istoriei medievale a Moldovei. Dintre toţi urmaşii lui

Ştefan, cel mai vrednic s-a dovedit a fi unicul său fiu nelegitim cunoscut, Petru Rareş. Contrar tuturor

legendelor care spun că Ştefan cel Mare a umplut ţara de copii nelegitimi, Rareş este singurul dovedit. Şi asta,

pentru simplul fapt că băieţii din flori aveau, în ţările române, dreptul la tron la fel ca cei născuţi din căsătorie.

Ceea ce face, că orice domnitor care avea legături extraconjugale (şi obiceiul era aproape general), să aibă tot

interesul a-şi recunoaşte copiii din aceste legături. Rareş a fost un imens ctitor cultural şi un foarte abil principe

care a ştiut să navigheze pe apele tulburi ale diplomaţiei în acea atmosferă încărcată a Renaşterii din răsăritul

Europei, către mijlocul veacului al XVI-lea.

Fiul cel mai mare al lui Ştefan cel Mare era Alexandru, născut (se pare) din primul mariaj oficial al voievodului

cu Evdochia de Kiev, sau poate dintr-o legătură anterioară cu o anumită Maruşca, menţionată în pomelnicul de

la mânăstirea Bistriţa ca fiindu-i mamă. Alexandru, menţionat prima oară în documente în 1464 (la un an după

ce Ştefan se căsătorise cu Evdochia!) era moştenitorul tronului. Tatăl său l-a luat pe câmpul de bătălie la

Războieni, unde însă, din păcate, floarea boierimii moldovene a fost decimată de armata otomană. Alexandru

a supravieţuit şi în 1489 avem o mărturie că s-ar fi căsătorit cu fiica voievodului Transilvaniei Bartolomeu

Dragffy. Informaţia, provenită dintr-o scrisoare a regelui Matei Corvin al Ungariei s-a dovedit însă nereală.

Alexandru s-a căsătorit, se pare, cu o persoană de origine greacă şi de religie ortodoxă din Constantinopol,

unde fusese trimis de tatăl său ca „zălog” la Poartă, cu care a avut un fiu Ştefan zis „Lăcustă”, care a domnit în

Moldova între 1538 şi 1540.

„Republica de la Ploieşti” – 8 august 1870

Am pus titlul în ghilimele, pentru că această scurtă caracterizare a evenimentelor de la Ploieşti din 8 august

1870, de fapt o mişcare antidinastică serioasă, aparţine ironiei inegalabilului Ion Luca Caragiale, dealtfel

participant la evenimente. În realitate republica n-a fost nici un moment proclamată în acea zi la Ploieşti! Ba

chiar conspiratorii se gândeau la detronarea principelui Carol şi înlocuirea lui cu un prinţ din familia Bonaparte!

Totul a plecat pe fondul unei revolte contra Germaniei, care intrase în război cu Franţa lui Napoleon al III-lea.

Precum se ştie, publicul românesc era extrem de filo francez. În Bucureşti avuseseră deja loc demonstraţii de

stradă împotriva domnitorului „neamţ”. Carol I începuse să ameninţe că va abdica şi va pleca în Germania.

Oamenii politici încercau să aplaneze lucrurile pentru a evita o criză majoră.

Complotul de la Ploieşti a fost bine organizat din timp. În fruntea lui se găseau liberalii „roşii” Ion C. Brătianu,

C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada, viitorul artizan al sistemului bancar românesc. Omul „din faţă” a fost însă

maiorul Alexandru Candiano Popescu, iniţial aghiotant al lui Cuza, dar participant la detronarea acestuia.

Înainte de 8 august s-au întrunit două organizaţii conspirative conduse de C.T. Grigorescu şi Radu Stănian. La

aceste adunări s-au împărţit sarcinile, urmând ca domnitorul să fie detronat şi înlocuit cu o regenţă, să fie

ocupat telegraful, şi câteva oraşe mari (Craiova, Bucureşti, Piteşti, Buzău) şi mobilizată armata, care urma a se

alătura mişcării. Un rol important revenea taberei militare de la Furceni. Ofiţerii de la Furceni au propus

amânarea revoltei până la încheierea războiului franco – german, dar Candiano Popescu a refuzat. În noaptea

de 7 spre 8 august conspiratorii au ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. În zorii zilei au început să bată

clopotele şi circa 3000 de oameni s-au strâns în piaţa mare a oraşului. Candiano a citit o telegramă pe care ar fi

primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se anunţa că principele Carol a fost detronat şi s-a instituit o Regenţă în

frunte cu generalul Nicolae Golescu. În acelaşi timp, Candiano a anunţat că el însuşi fusese numit prefect al

judeţului Prahova. Noul „prefect” însoţit de o mulţime entuziastă s-a îndreptat apoi spre cazarma dorobanţilor

arătând comandantului o telegramă, evident falsificată semnată Ion C. Brătianu „ministru de război” şi

Manolache Costache Epureanu, ministru de interne în care îl somau să presteze jurământ de credinţă noii

conduceri a statului şi să menţină ordinea în oraş. Maiorul Polizu n-a dat însă crezare telegramei şi a spus că va

apăra cazarma. Fără să stea prea mult la discuţii, Candiano-Popescu a mers la închisoarea oraşului şi a

eliberat o serie de deţinuţi. Deasemenea a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul

grănicerilor de la Predeal: „Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având în cap pe generalul

Nicolae Golescu, regent! Sunt prefectul judeţului numit de guvernul provizoriu! Concentraţi imediat grănicerii şi

în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti! Aştept de la patriotismul dumneavoastră şi de la energia

dumneavoastră acest serviciu!”

Avertizat la timp, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut imediat la arestarea

suspecţilor, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu şi generalul Nicolae Golescu. În noaptea de 8 spre 9

august, la Ploieşti armata a arestat şi închis peste 400 de oameni. Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii cu

Juraţi de la Târgovişte. Aceştia s-au apărat, spunând că acţiunea de la 11 februarie 1866, când a fost înlăturat

Cuza, fusese una similară şi nimeni nu fusese arestat! La 17 octombrie 1870 toţi cei 41 de acuzaţi au fost

achitaţi! Carol I era revoltat şi a ameninţat din nou că va abdica.

Cât despre ploieşteni, aceştia au ridicat în memoria evenimentelor din august 1870, o statuie a libertăţii, în

centrul oraşului, în faţa palatului de justiţie, care dăinuie şi astăzi. Ea a fost comandată la Paris şi ridicată prin

subscripţie publică, la iniţiativa lui Dimitrie Brătianu, fratele lui Ion C. Brătianu.

August

Evenimentele de la 8 august 1870 de la Ploieşti au rămas în conştiinţa publică prin viziunea ironică a lui Ion

Luca Caragiale, destul de îndepărtată de ceea ce se întâmplase de fapt. Este adevărat, Caragiale avea destule

poliţe de plătit participanţilor la rebeliune, în frunte cu liderul şi auto-proclamatul prefect Alexandru Candiano

Popescu. Anti liberal convins, Eminescu l-a susţinut şi a scris, dealtfel, un articol fulminant împotriva lui

Brătianu, în ziarul „Timpul”, în momentul în care Candiano a fost numit aghiotant regal. Majoritatea istoricilor

consideră însă că aşa numita „Republică de la Ploieşti” a fost un fenomen mult mai serios, o mişcare reală

pentru democratizarea vieţii politice în România. Iar reala simpatie şi respectul pe care românii l-au acordat

Iată însă că şefului staţiei telegrafice de la Predeal telegrama i s-a părut suspectă, a oprit-o şi a anunţat

Bucureştiul. „Revoluţionarii” trimişi să supravegheze telegraful din Ploieşti s-au îmbătat de bucurie înainte de

vreme, considerând, că mişcarea izbândise, fără să fie atenţi că telegrafiştii transmiteau, între timp, ştirile la

Bucureşti!

Alexandru Candiano Popescu s-a aflat printre fondatorii Partidului Naţional Liberal, la 24 mai 1875. Mobilizat

în 1877, a participat la Războiul de Independenţă, remarcându-se la comanda Batalionului 2 vânători în timpul

asaltului redutei Griviţa 1. Generalul Alexandru Cernat a propus avansarea lui la gradul de locotenent colonel şi

decorarea lui cu mai multe medalii. În 1879, Candiano devine prefect al poliţiei Bucureştiului pentru patru luni.

Deşi participase la mişcarea antidinastică, Carol I l-a numit în 1880 aghiotant regal, pentru doi ani. În 1894 a

fost avansat la gradul de general de brigadă.

Anul 16 · Nr 60

12 septembrie 1944. Semnarea convenţiei de armistiţiu între România şi U.R.S.S.

domnitorului, apoi regelui Carol I, a venit după ce acesta a intrat în războiul ruso-turc din 1877 şi a câştigat pe

câmpul de luptă independenţa de stat a României.

Septembrie

În sfârşit, convenţia de armistiţiu s-a semnat pe 12 septembrie 1944. Afost de fapt un adevărat Dictat sovietic,

un real instrument a comunizării României, la care reprezentanţii Marii Britanii şi Statelor Unite au asistat

impasibili. Cuprindea 20 de articole, un protocol şi şase anexe. România a fost declarată stat învins şi nu un

stat care a ieşit din război printr-o decizie proprie. Despăgubirile de război datorate de ţara noastră au fost

stabilite la 300 de milioane de dolari (enorm la cursul din 1944-1945) ce urmau să fie plătite în şase rate anuale

în mărfuri (cereale, produse petroliere, maşini, lemn, vase maritime şi fluviale etc). Nu au fost respectate

clauzele conchise la tratativele secrete preliminare de la Cairo. României i s-a impus menţinerea în ţară a

trupelor de ocupaţie sovietice şi întreţinerea lor, ceea ce a însemnat cam 2 miliarde de dolari la cursul din 1944-

1945! A fost impusă cenzura sovietică asupra radioului, presei, publicaţiilor, reprezentaţiilor. Peste tot în

convenţia de armistiţiu unde era menţionat Înaltul Comandament Aliat apărea termenul Înaltul Comandament

(Sovietic) Aliat, pentru a se sublinia faptul că ruşii decideau, aliaţii occidentali având un rol pur decorativ. De

fapt Convenţia a fost semnată numai de mareşalul Malinovski, în numele celor trei guverne aliate. Delegaţia

română a cerut garanţii de retragere a trupelor sovietice după încheierea războiului. Molotov a declarat că

„asta se înţelege de la sine”, dar, după cum se ştie trupele sovietice au rămas în România până în 1958! Armata

română a luptat pe frontul de vest, alături de armata sovietică, cu 19 divizii, dar ruşii nu s-au comportat

întotdeauna ca aliaţi. Sigurul lucru bun a fost recunoaşterea de către sovietici apartenenţei întregului teritoriu al

Transilvaniei la România. El a fost eliberat de trupele române şi sovietice până pe 25 octombrie 1944, când era

şi ziua de naştere a regelui Mihai. Graniţa de est şi nord est a României a rămas însă aşa cum fusese trasată de

Stalin în vara anului 1940, fără Basarabia şi nordul Bucovinei, care au rămas încorporate în U.R.S.S.

Semnarea convenţiei întârzia. Majoritatea istoricilor consideră că această întârziere a fost forţată de sovietici

pentru ca între timp să fie elaborat un document definitiv, la care partea română să nu aibă nici un cuvânt de

spus. Istoricul acad. Florin Constantiniu, în a sa „Istorie sinceră a poporului român” (apărută în 1997) vine cu o

altă variantă. El spune că întârzierea s-ar fi datora reprezentanţilor Marii Britanii, care au aşteptat aprobarea

dominioanelor pentru modificări introduse în convenţie la iniţiativa cabinetului de la Londra!

• Ştefan S. Gorovei: Muşatinii, Chişinău, Basarabia, 1991.

• Ioan Ursu: Ştefan cel Mare, Fundaţia culturală Marin Speteanu, Bucureşti, 2004.

• Codruţ Constantinescu, Fantoma unei republici. Republica de la Ploieşti, Revista „22” 28 iulie 2020.

• Costin Scorpan, Istoria României, Enciclopedie, Editura Nemira, Bucureşti, 1997.

După lovitura de stat de la 23 august 1944, România s-a aflat într-o situaţie ambiguă. Sovieticii, duşmani

până ieri, deveniseră aliaţi, dar ei înşişi nu recunoşteau acest lucru. Aflată deja pe teritoriul României, armata

sovietică se deda la jafuri, violuri, rechiziţii şi abuzuri de tot felul ca o adevărată armată de ocupaţie. Mai trist

este că sovieticii au luat în acea scurtă perioadă, după unii istorici 140.000, după alţii 160.000 de prizonieri,

care se predaseră de bunăvoie (noului aliat!) şi fuseseră imediat deportaţi în Siberia! Acest lucru i s-a reproşat

adeseori regelui Mihai, în legătură cu actul de la 23 august. Ne întrebăm însă, ce s-ar fi întâmplat dacă aceşti

soldaţi şi ofiţeri ar fi fost luaţi prizonieri de o armată sovietică, fără îndoială, învingătoare? Probabil acelaşi

lucru. În declaraţia către ţară din seara zilei de 23 august, regele menţionase încheierea imediată a unui

armistiţiu cu Naţiunile Unite, dar acesta a întârziat.Delegaţia română a plecat la Moscova abia pe 4 septembrie.

Ea era formată din Barbu Ştirbei, Constantin Vişoianu, general Dumitru Dămăceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu

(şeful delegaţiei), Ghiţă Pop (secretar general al P.N.Ţ.), Ion Cristu. Numirea lui Pătrăşcanu, reprezentantul

P.C.R. în guvern, era menită să ducă la obţinerea de la sovietici a unor condiţii mai uşoare. Se făcuse aceeaşi

încercare în 1918, când Alexandru Marghiloman, filogerman convins, fusese desemnat să negocieze pacea cu

Puterile Centrale, dar nemţii şi austro-ungarii n-au ţinut cont de acest lucru, iar pacea de la Cotroceni din acel

an a fost catastrofală pentru România. Sovieticii vor face la fel!

Ajuns la Moscova şi prevalându-se de calitatea sa de membru al Partidului Comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu a

cerut să fie primit de Andrei Jdanov, personaj cheie în conducerea de partid şi de stat a U.R.S.S. şi autorul unei

celebre doctrine politice, care-i poartă numele. Jdanov l-a primit cu răceală, aproape cu ostilitate. În loc să

aducă laude comuniştilor români pentru că participaseră la lovitura de stat antihitleristă, Jdanov i-a spus scurt

lui Pătrăşcanu: „Ne-aţi încurcat toate socotelile!”Asta însemna că dacă nu s-ar fi petrecut actul de la 23 august

1944, Uniunea Sovietică ar fi putut trata România ca ţară „fascistă” şi ar fi putut-o ocupa definitiv! (cel puţin

întreaga Moldovă!).

Bibliografie:

• Florin Constantiniu: O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

Anul 16 · Nr 60

Svetlana COJOCARU [S.C.]: Eu mă văd un pic

altfel: mai puțin sociabilă decât mi-ași dori, deloc

întreprinzătoare – dar mă bucură nespus de mult

faptul, că Dvs. îmi atribuiți aceste calități! Îmi

rămâne să le ating…

Daniela GÎFU [D.G.]: O ilustră personalitate,

erudită, întreprinzătoare, devotată, abilă, cu un

e n t u z i a s m a ș e z a t ș i o c o n v i n g e r e

nestrămutată, galantă, mereu preocupată de

noile tendințe tehnologice, dar și de împlinirea

idealului nostru național… sunt doar câteva

tr ă s ă turi pe c a r e l e - am r ema r c a t l a

dumneavoastră. Cât de mult m-am apropiat de

cum vă vedeți dumneavoastră, distinsă

Doamnă?

S.C: În primii ani de copilărie, Transnistria a fost doar

locul unde îmi petreceam vacanțele. M-am născut

acolo, fiindcă părinții, care lucrau în nordul

Basarabiei, veniseră în satul natal pentru vacanța

de vară. Ulterior, s-au transferat cu serviciul în

stânga Nistrului, ajungând până la urmă în satul

natal, însă eu eram deja studentă la Chișinău.

Când Tiraspolul s-a autoproclamat „republică”,

locuitorilor din regiune li s-a propus să-și perfecteze

pașapoarte „transnistrene” (noțiunea de buletin de

identitate acolo nu există). Tatăl meu nu mai era în

viață, iar mama până la sfârșitul vieții așa, nu s-a

conformat. Conflictul transnistrean s-a produs cu

30 de ani în urmă, până atunci nici toponimicul

respectiv nu era în uz. Și ne-au marcat anume

evenimentele din 1992, când o perioadă nu mai

aveam legătură cu mama, iar după ce a devenit

posibilă deplasarea de pe un mal pe altul, nu-mi

D.G.: Puţină istorie personală, vă rog! Sunteți

născută în satul Butuceni, raionul Râbniţa din

Transnistria, unde ați și făcut școala medie.

Subiectul transnistrean rămâne unul delicat. Ați

putea să punctați câteva dintre momentele

cheie din copilăria dumneavoastră care v-au

marcat atât parcursul profesional, cât și pe cel

personal?

INVITAȚIE LA DIALOG:

Dr. Hab., Prof. Svetlana COJOCARU

Daniela GÎFU

venea a crede că sunt într-o realitate și nu într-un

decor al unui film de război: clădiri ciuruite de

gloanțe, inscripții în limba rusă „Atenție, minat!”,

soldați cu armele îndreptate spre tine, declarații la

așa-numita frontieră cu explicațiile acelorași

soldați, că eu, în calitate de cetățean străin, trebuie

să completez un anumit formular – și îmi venia să

strig: „Cine din noi e cetățean străin? Eu, născută

aici, sau tu, venit de aiurea?” Atunci am simțit cu

adevărat atașamentul față de Butuceni, față de

casa părintească. Nu cred că aș putea evidenția în

copilăria mea ceva deosebit. Poate că am citit mai

mult decât alți copii, având exemplul părinților care

erau mereu cu cartea în mână, cu teancuri de

caiete de corectat în față.

D.G.: Ce a însemnat vatra părintească atât din

perspectiva omului simplu, cât și din

perspectiva socială? V-ați dorit mai mult sau

mai puțin decât ați reușit?

S.C: Cred că am reușit mai mult decât mi-am dorit și

le sunt recunoscătoare părinților mei, profesori de

școală, că s-au străduit să-mi asigure o cultură

multilaterală, chiar și în condițiile unui sat, unde –

pe timpul copilăriei mele – încă se foloseau lămpile

D.G.: Sunteți într-o proporție importantă una

dintre fiicele „socialismului dezvoltat”, când

grafia latină a fost interzisă în Republica

Moldova și Ucraina, anul 1989, găsindu-le

practic pe pragul de a-și pierde identitatea

limbii. Cum ați descrie cele trei decenii și

jumătate din viața dumneavoastră, până când

ați putut ține în mâini o publicație scrisă în

limba română cu grafie latină?

S.C: În cazul meu, lucrurile au fost diferite. Până la

mijlocul anilor '60 (e atât de greu să spui – secolului

trecut!) în Republica Moldova se putea abona

presa din România. Și în casa noastră venea un

ziar pentru tata, o revistă pentru mama și „Arici

Pogonici”, urmat de „Luminița”, pentru mine. Eu le

citeam pe toate… Mai târziu, această posibilitate a

dispărut, dar în cercurile intelectualității neoficial,

desigur, se scria cu grafie latină. Un poet cunoscut

îmi dăduse să citesc versurile sale încă

nepublicate, scrise cu grafie latină, care au apărut

ulterior în „limba moldovenească”. Pentru noi era o

obișnuință să scriem cu grafie chirilică, căci așa neam făcut studiile. Mai trist era faptul, că și mutilată

astfel, limba română era tot mai înghesuită în

favoarea celei ruse. În școala pe care am absolvit-o

– unica școală cu predare mixtă din orașul Râbnița

– erau doar două clase de limbă moldovenească,

restul fiind în limba rusă. Același tablou la facultate,

câteva cursuri în română, în primii doi ani de studii,

după care următorii trei ani, în exclusivitate în limba

rusă. În instituții, toate actele se perfectau în limba

rusă. Paradoxal, dar eu, vorbitoare nativă de limbă

română, trebuia să depun, spre exemplu, o cerere

de concediu adresată directorului de institut,

absolvent al facultății de matematică din Iași, în

limba rusă! Mare mi-a fost uimirea când, mergând

în vizită la niște prieteni din Estonia, încă pe timpul

URSS, am văzut că o astfel de cerere se permite să

fie scrisă în estonă. Chiar dacă eram din aceeași

țară, politica lingvistică (și nu doar) a fost diferită,

noi fiind cu mult mai afectați.

pe gaz. Nu erau muzee?! Tatăl venea de la oraș cu

albume de pictură și cărți poștale, reproducând

operele celor mai celebri artiști. Pictura italiană am

cunoscut-o din ilustrațiile la scrierile lui Stendhal

(mulțumesc editurii care le-a inclus!). Teatrul venea

în casă prin undele de radio (nu pierdeam nicio

emisiune de „Teatru la microfon”). S-a găsit chiar și

un profesor de muzică care mi-a dat câteva lecții de

vioară, dar părinții au decis să-și schimbe locul de

muncă, mai aproape de satul natal, iar în localitatea

nouă un profesor de muzică nu s-a mai găsit.

S.C: Cunoștința mea cu lumea cercetării s-a produs

cu mult mai devreme, când eram în anul trei de

facultate. Unul din profesori era angajat al

Institutului și m-a invitat să frecventez seminarele

științifice ale laboratorului pe care îl conducea. La

terminarea facultății, se făcea repartizarea la

locurile de muncă, oferite absolvenților. Eram

invitați la comisia de repartizare strict în ordinea

mediei obținute. Cu cea mai înaltă medie (zece pe

linie, s-ar spune acum), am intrat prima având

posibilitatea să aleg orice variantă din lista

ofertelor. Nici nu a trebuit să mă uit în ea – am spus

că aleg Institutul de Matematică („și Informatică” sa adăugat la denumire cu mult mai târziu). Nu a fost

necesară o perioadă de adaptare – eram în mediul